mărul


era odată un măr pe care omizile
escalâdandu-l îl desenaseră
cu zeci şi sute de fire şi
crăpături cenuşii cafenii
colilii
adânci precum un sfert şi încă jumătate din perii lor aspri
iar mărul dormea ştiindu-şi fructele în siguranţă
păzite fiecare din ele
de câte un vierme
de câte o molie nenăscută
menită să trăiască doar o zi după vederea răsăritului
rodea mărul nătâng
mereu doar vieţi de fluturi
doar seminţe de moarte
doar clipe fugare
fuginde
fugărite mereu de aceeaşi sfântă treime
a timpului
iar oamenii nemâncându-i fructele
nu ştiau că trebuie să cadă
ca să aibă de unde să se ridice
nu ştiau că umbra fluturilor peste umbra lor
era totuna

© Liliana Negoi 2016

Advertisements

pieptenele


„treizeci şi şase…treizeci şi şapte…treizeci şi opt…”
număra bunica până la o sută
plimbările periei bătrâne cu coadă de lemn
prin cosiţele mele răzvrătite
şi fiecare număr era însoţit de câte o adormire de cosânzeană,
de un lacăt deschis cu iarba fiarelor
sau de un paloş învăţând minte zmeii,
seară de seară, mai cu seamă iarna,
alături de mirosul de mere coapte de pe sobă
şi cel de scorţişoară al vinului fiert
din cana bunicului.
vara, în afară de poveşti,
părul meu avea iz de fân şi grâu proaspăt secerat
şi ar fi putut buna să-şi facă saltea dacă ar fi adunat
paiele periate din părul meu zi de zi
până la căderea toamnei.
peria bunica poveşti şi mirosuri
şi nu se plictisea făcând-o
şi nici eu.
şi mi-a tot împletit în păr cuvinte
iar eu numărăm în rând cu ea
„şaptezeci şi patru…şaptezeci şi cinci…şaptezeci şi şase…”
a venit însă mai apoi o vară când, de te-miri-unde,
mi s-a aciuat în coadă o lindină
şi vrând-nevrând bunicul mi-a secerat cosiţele ca pe spice.
eu plângeam la fiecare tăietură
iar bunica făcuse plăcintă cu mere
ca să îmi îndulcească lacrimile
dar eu nu pentru păr plângeam
ci pentru că mi-era teamă că acum cosânzenele şi zmeii
şi merele n-or să mai aibă unde să se ascundă
printre drumurile periei năzdrăvane cu coadă de lemn
sau să se împletească seară de seară cu visele mele.
bunica însă parcă a ştiut asta
şi în seara aia mi-a pieptănat părul
aşa scurt şi ciuntit cum era şi mirosind a gaz,
cu un pieptene des
„lasă, draga maichii, ăsta e fermecat, o să vezi”
spunându-mi povestea lui Aleodor împărat –
şi-aşa de frumos a grăit-o şi-aşa de bine m-a curăţat
că multă vreme după aceea pipăindu-mi părul
m-am întrebat dacă nu cumva pieptenele bunicii
era chiar mai fermecat decât ocheanul din poveste
care nu fusese în stare să găsească lindina din părul prinţesei.
l-am pierdut tot în vara aia,
aruncându-l pe furiş de una singură
peste umăr pe câmpul din spatele casei,
aşteptând să văd răsărind o pădure
pe care însă bietul pieptene n-a ştiut s-o nască
sau eu n-am ştiut să-l descânt.
ori…poate că pur şi simplu
pieptenele născător de păduri o fi fost
din altă poveste.
în fond, nici rănile şi nici merele nu sunt aceleaşi
de la o istorie la alta.

© Liliana Negoi 2016