mărul


era odată un măr pe care omizile
escalâdandu-l îl desenaseră
cu zeci şi sute de fire şi
crăpături cenuşii cafenii
colilii
adânci precum un sfert şi încă jumătate din perii lor aspri
iar mărul dormea ştiindu-şi fructele în siguranţă
păzite fiecare din ele
de câte un vierme
de câte o molie nenăscută
menită să trăiască doar o zi după vederea răsăritului
rodea mărul nătâng
mereu doar vieţi de fluturi
doar seminţe de moarte
doar clipe fugare
fuginde
fugărite mereu de aceeaşi sfântă treime
a timpului
iar oamenii nemâncându-i fructele
nu ştiau că trebuie să cadă
ca să aibă de unde să se ridice
nu ştiau că umbra fluturilor peste umbra lor
era totuna

© Liliana Negoi 2016

Advertisements

2 thoughts on “mărul”

  1. … treaba-i că „viermișori” d’ăștia încălziți la sân te mâncă, de dormi pe tine, cu semințe cu tot și de-ai picat nu mai ai ce ridica…
    Ideia e generoasă și trădează un stoicism cu o tentă așa… mai voalat cucernică.
    Mi-ai pus rotițele-n mișcare. Mersi!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s