Iarnă


E neaşteptat de caldă iarna asta,
neaşteptat de dulce noroiul mestecând franjurii de zăpadă cu dinţi moi,
neaşteptat de searbădă câte o oră când nu faci decât să urmăreşti absent
vârful creionului rotindu-se plictisit în jurul aceleiaşi litere –
nu cred că ai înţelege vreodată
nevoia degetelor de a se mişca pur şi simplu
în ritmul tangoului picurând clişeistic a nu ştiu câta oară în urechile mele.
Şi totuşi mă ascund în spatele unor note
de parcă nu mi-ar mai fi de ajuns cuvintele,
de parcă aş săpa în sunetele alea după morminte de molii
şi tu îmi ceri mie să scriu?!
N-ai idee cum poate să doară albul unei mese proaspăt şterse
de praful adunat după o uitare.
Ascultă-mă draga mea,
ascultă-mă aşa cum nu ai ascultat pe nimeni până acum,
aşa cum nu vei mai asculta pe nimeni –
mi se învârtesc degetele pe litere în ritm de tango cu figuri,
tachinând cu unghiile marginea tastelor
de parcă n-ar exista nimic mai senzual pe lumea asta
decât nenorocita aia de tastatură şi gustul cafelei reci.
Nu plânge – nu e de plâns. Nu e nici de râs.
E pur şi simplu de abandonat undeva într-un colţ de hârtie reciclată
din care apoi să faci un avion care, odată azvârlit în vânt,
să se oprească exact în dinţii noroiului de care ziceam.
Iar tu să priveşti atunci cum literele tale,
mestecate laolaltă cu resturile de zăpadă,
încearcă să ajungă în pământ ca să capete acolo rădăcini.
Sau să îşi caute mormânt.
Nu te uita pe pereţi – pereţii nu au cu ce să te ajute acum
mai mult decât să ascundă înăuntrul lor
crema nocturnă a unei liste penibile de cuvinte
pe care te chinui să le strecori aiurea în texte lipsite de importanţă.
E greu să scrii.
Mai ales atunci când cuvintele nu vor să te asculte
şi fiecare virgulă seamănă mai mult cu o geană smulsă
pe care să îţi pui o dorinţă, sperând că se va îndeplini.
Închide ochii şi îmblânzeşte-ţi negura dindărătul pleoapelor –
acolo e mai cald pentru fantoma zăpezii mestecate de noroaie
iar picioarele tale nu trebuie să lase nicio urmă acolo
pentru a dovedi cuiva că încă mai eşti în stare
să reciclezi cuvinte

© Liliana Negoi

Advertisements

teisme – sonet


privind în miezul crucii tulburate
de suflete mărunte tremurânde
îmi mor în gânduri vise strămutate
pe capete de drumuri începânde.
mi-e teama nudă plină de gerunzii
şi glasul văduvit de ascultare –
în timp ce viaţa-o cântă muribunzii,
cei nou-născuţi vorbesc de-nmormântare.
uita-m-aş, Doamne, spre cărarea stelei,
dar pentru ochiu-mi veşted noaptea tace
ca sfâşierea blândă a dantelei
acoperind cuvintele opace.
să cred în Tine, Doamne? poate-oi crede…
dar nu în oameni, după cum se vede…

© Liliana Negoi