ape


în dogoarea amiezii a fost azi loc
de un ceas în care picioarele m-au purtat
însetate către marginea râului,
acolo unde umbra sălciilor are aceeaşi culoare
cu a mea şi cu a gândurilor mele.
pe vremuri veneam aici la pescuit cu bunul,
chiar dacă eu nu aveam inima să prind râme,
iar el râdea domol atunci când eu,
încercând să merg pe apă,
certam valurile pentru că eram sigură
că dacă ar fi stat locului barem o clipă
mi-aş fi putut aşeza tălpile drept pe zvârcolirile lor,
dar ele nu stăteau.
„- de ce nu putem merge pe apă, bunicule?”, îl întrebam.
– pentru că şi noi suntem apă, draga moşului,
şi de-ar fi să călcăm pe valuri, carnea de pe noi s-ar topi,
cuprinsă de dorul cel dintâi
de dinainte de naştere.
de-aia doar Christos a putut merge pe apă
că în el toate dorurile s-au topit înainte de vreme…”
dogoreşte soarele şi azi ca şi-atunci.
şi tot ca azi dogorea şi în ziua când bunul a plecat,
înveşmântat în somnul de duminică.
babele ziceau că a murit. 
eu ştiam sigur că s-a dus 
să meargă pe ape. 

© Liliana Negoi 2017

camee


printre ultimele picături ale zilei
se scurg, nepăsătoare, zboruri de sare
cu spinii tociţi de prea multe îndoieli.
sedimentele cenuşii ale umbrelor
căptuşind pământul
amorţesc,
iar luna, plimbându-şi rotunjimea erodată,
se hrăneşte cu molii.
când pluteşti pe muchii de timp
e uneori atât de adâncă liniştea
încât zâmbetul tău singur
poate doar să clădească poduri
de la negru şi până la şoaptă
de pe care apoi să se azvârle
tremurând
în amar –
şi atunci îi asculţi secundele căzând
una câte una
ca petalele de margaretă –
“mă iubeşte,
nu mă iubeşte,
mă iubeşte,
nu mă iubeşte…”

© Liliana Negoi 2017

ascunsă


ASCUNSĂ
în sfori
în lut
în căuşul şters de praf
în ciutura văduvă
Ascunsă
umbra apei din NOI
din cer
din pământ
Umbra apei plânge
ne plânge pe umeri
pe umerii gândurilor
Umbra APEI
ascunsă
în sfori
în şiroaie
de praf
Ascunsă de ochi
şi de palme hapsâne
dar nu de pământ
Umbra apei din noi ne plânge
uitarea pulberii
uitarea prafului veşted
şi a ploilor iuţi
Umbra apei
ascunsă în sânul unui zâmbet sfios
oglindindu-se pe fundul cănii de LUT
îşi caută în ochii noştri perechea
şi nu o găseşte

© Liliana Negoi