ape


în dogoarea amiezii a fost azi loc
de un ceas în care picioarele m-au purtat
însetate către marginea râului,
acolo unde umbra sălciilor are aceeaşi culoare
cu a mea şi cu a gândurilor mele.
pe vremuri veneam aici la pescuit cu bunul,
chiar dacă eu nu aveam inima să prind râme,
iar el râdea domol atunci când eu,
încercând să merg pe apă,
certam valurile pentru că eram sigură
că dacă ar fi stat locului barem o clipă
mi-aş fi putut aşeza tălpile drept pe zvârcolirile lor,
dar ele nu stăteau.
„- de ce nu putem merge pe apă, bunicule?”, îl întrebam.
– pentru că şi noi suntem apă, draga moşului,
şi de-ar fi să călcăm pe valuri, carnea de pe noi s-ar topi,
cuprinsă de dorul cel dintâi
de dinainte de naştere.
de-aia doar Christos a putut merge pe apă
că în el toate dorurile s-au topit înainte de vreme…”
dogoreşte soarele şi azi ca şi-atunci.
şi tot ca azi dogorea şi în ziua când bunul a plecat,
înveşmântat în somnul de duminică.
babele ziceau că a murit. 
eu ştiam sigur că s-a dus 
să meargă pe ape. 

© Liliana Negoi 2017

Advertisements

2 thoughts on “ape”

    1. Dintr-un oarecare motiv abia acum mi-a afişat blogul comentariul tău – iartă-mă! Şi îţi mulţumesc mult! ❤ 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s