Linişte


Pentru că n-aş şti de unde să-ncep
aş tăcea mai întâi ca pământul.
Aş tăcea o tăcere grea, neagră,
aerată doar ici şi colo de râmele gândurilor,
mirosind a rădăcini şi izvoare
şi morminte.
Aş tăcea apoi ca un copac.
Lemnos, înfrunzit,
poate scorburos pe alocuri.
Un nuc sau poate un păr,
cu coama dezmierdată de vânt
precum pletele unei vădane scăpate pe uliţă
fără basma
după ultimul parastas.
Aş mai tăcea ca o fereastră
prin care s-au strecurat priviri curioase
în căutare de nopţi
şi zile.
Sau ca o lumânare,
ce nu trăieşte decât dacă moare.
Apoi
ca un nor sterp
purtându-şi pântecul de-a lungul şi de-a latul cerului
până la destrămare.
Şi iarăşi
ca firul de iarbă zdrenţuindu-se sub pasul tău,
fir în care ar trebui să îl vezi pe Dumnezeu
mai presus decât în ceruri.
Şi-aş tot tăcea
până aş obosi,
în toate felurile şi chipurile lumii.
Şi-abia atunci
s-ar face linişte.

© Liliana Negoi 2017