Atunci când secundele ruginesc
e firesc să ţi se zgârie
mai un gând, mai un braţ,
mai o coastă,
dacă încerci să te strecori printre ele nebăgat în seamă.
Aşa încearcă ele, bietele, să se împărtăşească din numele tău de om,
împodobindu-ţi, lipsite de egoism, carnea prea-muritoare
cu tatuaje moi ale fiinţei lor.
E firesc, dar, să simţi pe vârful limbii
gustul acid al unei tăceri inutil de elastice
sângerând la atingerea orelor
– aceste buchete septice de clipe moarte -,
e firesc să te doară sufletul
atunci când umbra lor oxidată, ştergând-o pe-a ta,
o infectează cu timp,
însă nu e nimic mai dulce decât rugina secundei
primei iubiri,
aşa cum rămâne ea încrustată în tine,
şi o găseşti uneori, din întâmplare,
mai pe sub un gând, mai pe sub un braţ,
mai pe sub o coastă.
© Liliana Negoi
curcubee în alb şi negru 