All posts by Author

Leon


Privea musca aia rătăcind de-a lungul zăbrelelor ruginite, când pe una, când pe alta, căutând naiba ştie ce, şi deodată Leon se pomeni dorindu-şi s-o adopte. După părerea lui, merita măcar atâta lucru după câte pariuri pierduse sau câştigase deja contra lui însuşi încercând să ghicească bara aleasă de muscă la fiecare schimbare de poziţie sau durata plimbării ei pe aceea. Aşa că încet, aproape pe nesimţite, mâna lui făcută căuş se apropie de mica insectă şi la momentul potrivit se năpusti fulgerător spre gratii, ca pliscul unei păsări de pradă. Când îşi apropie pumnul strâns de ureche, bărbatul putu auzi cu satisfacţie bâzâitul intens dinăuntru şi simţi mişcările insectei gâdilându-i palma. Apoi uşor, cu grijă, ca să nu îi scape preţioasa captură, Leon se îndreptă spre singurul loc unde ar fi putut s-o închidă – paharul de pe măsuţa din colţ. Reuşi s-o strecoare sub acesta, apoi trase scaunul sub sine cu o mână şi îşi sprijini bărbia pe masă, pe antebraţul celălalt, fără a-şi dezlipi privirea de noul lui animal de companie.

Clipele curgeau una după alta, cu mai multă blândeţe parcă acum, când Leon avea cu ce-şi umple gândurile. Un paznic veni să îi aducă un blid cu mâncare ultima masă, dar Leon era prea ocupat cu noua lui activitate ca să îl bage în seamă. Privind zborul haotic al muştei în paharul ce nu mai fusese spălat de o veşnicie, liniile feţei bărbatului se îndulciră treptat sub povara unui zâmbet stâlcit de o cicatrice mai veche care îi brazdă chipul, iar în mintea lui scurtă îşi făcură loc amintiri legate aiurea, parcă dintr-o altă viaţă – o curte sărăcăcioasă dar curată, o potaie lingându-i mâinile (mâini de copil – ce de pământ sub unghii…), un hohot de râs cu irizaţii demente oglindindu-se într-un ciob de geam, pagini de cărţi zburând în vânt ca nişte fluturi incapabili să îşi coordoneze aripile, nu domnule, nu poate, o cutie lungă de lemn…pentru fapta comisă eşti condamnat la moarte prin spânzurare…Domnul să aibă milă de sufletul tău…Din amalgamul de imagini ţâşni deodată în faţă scârţâitul unui leagăn rupt, atârnând de creanga unui pom, iar Leon se cutremură, simţind cum sunetul ăla parcă îi intră în oase, şi ca să îl uite îşi fixă din nou atenţia asupra insectei.

Aceasta zbura ca şi mai înainte, în toate direcţiile, iar Leon se gândi că poate îi era foame, aşa că luă câteva firmituri de pâine uscată şi i le strecură cu o mişcare iute sub pahar. Musca însă, din lipsă fie de foame, fie de interes, nu le băgă în seamă, văzându-şi în continuare de zbor.

După o vreme în care timpul trecu pur şi simplu, amorţindu-i bărbatului membrele în aceaşi poziţie, musca păru să atingă un stadiu superior de inteligenţă: încetă să mai zboare bezmetică prin pahar, parcă înţelegându-şi captivitatea, şi începu să caute în schimb la pas graniţele care o împiedicau să fie liberă. În tot acest timp, Leon, fascinat de mizerabila creatură, continuă să se holbeze la ea cu un iz melancolic în ochi, amintindu-şi felul în care propriii lui paşi măsuraseră în lung şi în lat celula în care se afla acum, atunci când fusese închis pentru ceva ce nu îi era cunoscut.

Apoi, aşa cum se întâmplă adesea deţinuţilor pe care închisoarea îi infectează cu filosofie, un gând oarecum alinător îi fulgeră prin minte: poate eu sunt musca lui Dumnezeu. În secunda imediat următoare însă, Leon izbucni într-un râs isteric, părăsit de scânteia de augustă înţelepciune. Starea lui de muscă se limita probabil doar la rahatul pe care se învârtise toată viaţa sa. Altfel nu îşi putea imagina de ce Dumnezeu ar fi vrut un om ca el pe post de muscă. În clipa aceea o a doua idee îi lumină bezna gândirii: poate că eu sunt musca iar Dumnezeu este şi el într-o închisoare şi mă ţine sub paharul lui murdar. Ca şi primul gând, şi acesta tinse să se evapore cu repeziciune, nu înainte însă de a-i lăsa bărbatului sămânţa unui nou sentiment în suflet. Acela de milă. I se făcu deodată milă de Dumnezeu cum o sta el să se uite la mine, închis acolo şi el ca muscă a altcuiva şi ar fi vrut să găsească un mod de a-I spune că era de ajuns să fie ridicat paharul ca musca să fie iar liberă iar el să fie mai fericit. Ajungând cu gândurile aici, ochii i se rotunjiră brusc, ca unui copil uite aşa, Doamne, iar mâna dreaptă se întinse încet spre paharul stând peste musca lui, care acum mergea pe masă, şi îl dădu la o parte, aşteptând apoi cu răsuflarea oprită să vadă ce va face musca ce va face Dumnezeu mai departe.

Musca rămase nemişcată câteva clipe, apoi îşi reluă mersul pe suprafaţa murdară a mesei, ea ştiind în căutare de ce. Ajunsă lângă mâna amorţită a lui Leon, începu să i se caţere pe ea, în timp ce bărbatul, ţinându-şi în continuare respiraţia, nu îndrăzni să se mişte, ca să nu o sperie. Insecta continuă să meargă pe el, pe zdrenţele acoperindu-i pielea murdară, oprindu-se şi adulmecând ici-colo straturile de mizerie, ajungându-i într-un final pe obraz, pe cicatrice. Simţindu-i mersul gâdilându-l pe urma acelei răni, Leon nu se mai putu abţine şi izbucni iar în râs. Speriată pentru câteva clipe, musca îşi luă zborul, însă reveni, atrasă de căldura şi de mirosurile degajate de corpul uman. Iar Leon o lăsă să îl umble, bucurându-se, cu o fericire copilărească, de căutările muştei, de parcă ar fi fost atingerea a ceva divin. Vezi Doamne? Atât de simplu e!

Când paznicii intrară să îl ia pentru a-l duce la îndeplinirea sentinţei, îl găsiră întins pe jos, boscorodind nişte lucruri pe care nu le înţelegeau. Nu le opuse rezistenţă, ba dimpotrivă, se ridică vioi şi îi însoţi de parcă mergea la nuntă, în timp ce cei doi îşi făceau semne prin spatele lui că a luat-o razna.

Ajunseră la destinaţie destul de repede. Leon privea în jurul lui parcă nerealizând ce i se întâmplă, în timp ce un bărbat a cărui faţă nu o vedea îi aşeza picioarele în interiorul conturului trapei. Apoi bărbatul vru să îi pună pe cap un sac, conform obiceiului, dar Leon îşi zgâlţâi cu putere gâtul, îngânând un fel de „nu”,  şi în urma aprobării tacite primite din partea judecătorului prezent, călăul nu îi mai acoperi condamnatului capul. Nici chiar atunci când laţul zdravăn de cânepă i se înfăşură în jurul gâtului, Leon nu dădu vreun semn de înţelegere a realităţii, zgâindu-se cu o curiozitate crudă la toţi cei care i se aflau prin preajmă.

În timp ce se făceau însă ultimele pregătiri, pe obrazul condamnatului se aşeză o muscă. Şi poate că oricăruia dintre cei prezenţi în jurul eşafodului musca aia i s-ar fi părut doar o insectă ordinară, aşteptându-şi festinul, dar Leon ştiu. Ştiu că aia era musca lui, şi deodată un rânjet tâmp îi dezveli gingiile bolnave, „uite na, acu’ îi arde de hlizeală…”  în timp ce musca i se plimba pe faţă cu un soi de tandreţe înţeleasă doar de bărbatul aflat la un pas de moarte. Apoi musca zbură de pe chipul lui şi i se aşeză într-una din palmele legate la spate, iar Leon simţi din nou mişcările insectei gâdilându-l, ca atunci când o prinsese pentru prima dată. Grijuliu, strânse mâna încet în jurul muştei, ca şi cum ar fi vrut să îşi ia adio printr-o ultimă atingere, dar în aceeaşi clipă trapa de sub el se deschise, laţul i se strânse în jurul gâtului şi cu un zvâcnet violent Leon alunecă în braţele morţii. Câteva minute mai târziu, medicul aflat de faţă îl declara mort – pentru bărbatul cu chip stâlcit şi minte pierdută se terminase totul. Şi în clipa când, mutându-l în coşciugul simplu, semănând mai mult cu o cutie ordinară, cioclii îi aşezară mâinile pe piept, nu văzură că dintre degetele mâinii stângi îi căzu pe haina soioasă, cam pe-acolo pe unde e inima, o muscă strivită.

© Liliana Negoi

Linişte


Pentru că n-aş şti de unde să-ncep
aş tăcea mai întâi ca pământul.
Aş tăcea o tăcere grea, neagră,
aerată doar ici şi colo de râmele gândurilor,
mirosind a rădăcini şi izvoare
şi morminte.
Aş tăcea apoi ca un copac.
Lemnos, înfrunzit,
poate scorburos pe alocuri.
Un nuc sau poate un păr,
cu coama dezmierdată de vânt
precum pletele unei vădane scăpate pe uliţă
fără basma
după ultimul parastas.
Aş mai tăcea ca o fereastră
prin care s-au strecurat priviri curioase
în căutare de nopţi
şi zile.
Sau ca o lumânare,
ce nu trăieşte decât dacă moare.
Apoi
ca un nor sterp
purtându-şi pântecul de-a lungul şi de-a latul cerului
până la destrămare.
Şi iarăşi
ca firul de iarbă zdrenţuindu-se sub pasul tău,
fir în care ar trebui să îl vezi pe Dumnezeu
mai presus decât în ceruri.
Şi-aş tot tăcea
până aş obosi,
în toate felurile şi chipurile lumii.
Şi-abia atunci
s-ar face linişte.

© Liliana Negoi 2017

ape


în dogoarea amiezii a fost azi loc
de un ceas în care picioarele m-au purtat
însetate către marginea râului,
acolo unde umbra sălciilor are aceeaşi culoare
cu a mea şi cu a gândurilor mele.
pe vremuri veneam aici la pescuit cu bunul,
chiar dacă eu nu aveam inima să prind râme,
iar el râdea domol atunci când eu,
încercând să merg pe apă,
certam valurile pentru că eram sigură
că dacă ar fi stat locului barem o clipă
mi-aş fi putut aşeza tălpile drept pe zvârcolirile lor,
dar ele nu stăteau.
„- de ce nu putem merge pe apă, bunicule?”, îl întrebam.
– pentru că şi noi suntem apă, draga moşului,
şi de-ar fi să călcăm pe valuri, carnea de pe noi s-ar topi,
cuprinsă de dorul cel dintâi
de dinainte de naştere.
de-aia doar Christos a putut merge pe apă
că în el toate dorurile s-au topit înainte de vreme…”
dogoreşte soarele şi azi ca şi-atunci.
şi tot ca azi dogorea şi în ziua când bunul a plecat,
înveşmântat în somnul de duminică.
babele ziceau că a murit. 
eu ştiam sigur că s-a dus 
să meargă pe ape. 

© Liliana Negoi 2017

camee


printre ultimele picături ale zilei
se scurg, nepăsătoare, zboruri de sare
cu spinii tociţi de prea multe îndoieli.
sedimentele cenuşii ale umbrelor
căptuşind pământul
amorţesc,
iar luna, plimbându-şi rotunjimea erodată,
se hrăneşte cu molii.
când pluteşti pe muchii de timp
e uneori atât de adâncă liniştea
încât zâmbetul tău singur
poate doar să clădească poduri
de la negru şi până la şoaptă
de pe care apoi să se azvârle
tremurând
în amar –
şi atunci îi asculţi secundele căzând
una câte una
ca petalele de margaretă –
“mă iubeşte,
nu mă iubeşte,
mă iubeşte,
nu mă iubeşte…”

© Liliana Negoi 2017

ascunsă


ASCUNSĂ
în sfori
în lut
în căuşul şters de praf
în ciutura văduvă
Ascunsă
umbra apei din NOI
din cer
din pământ
Umbra apei plânge
ne plânge pe umeri
pe umerii gândurilor
Umbra APEI
ascunsă
în sfori
în şiroaie
de praf
Ascunsă de ochi
şi de palme hapsâne
dar nu de pământ
Umbra apei din noi ne plânge
uitarea pulberii
uitarea prafului veşted
şi a ploilor iuţi
Umbra apei
ascunsă în sânul unui zâmbet sfios
oglindindu-se pe fundul cănii de LUT
îşi caută în ochii noştri perechea
şi nu o găseşte

© Liliana Negoi

diluări


n-am bani de vin, gândi poetul trist
privind către taverna dărâmată,
n-am bani să văd cum lumea asta toată
dispare-n rubiniul egoist.
n-am bani să beau, să uit într-o clipire
de limba de năpârcă a prostimii,
să uit cum ochiul tulbure-al mulţimii
în veci nu-şi vede găunoasa fire.
n-am bani de vin, dar dacă aş avea
mi-aş îneca-n tăria unui strop
toată mâhnirea adunată snop
când văd că lumea-i putredă şi rea,
şi-aş pune-amărăciunii mele dop
când toate relele s-ar îndrepta.

© Liliana Negoi

nocturnă


încotro, gândule?
nu ţi-e teamă că o să te pierzi
printre muguri, hoinărind hai-hui?
nu te sperie că s-ar putea să-ţi sfâşii calea
în spinii încă verzi
ai trandafirilor nimănui?

încotro, gândule?
unde tot cauţi să-ţi frângi râul,
în ce mare?
nu ţi-e umbra deja prea greoaie
de-atâtea dorinţe puse pe stele care
tot cad, şi cad, ca nişte pietroaie

dar nu mai ajung pe pământ?
ia spune, gândule, încotro?
crezi că poţi
să te rupi din cea dintâi rădăcină, din întâiul cuvânt
şi să fugim amândoi de lume, ca nişte hoţi?

şi dac-am face asta, gândule, tu şi eu,
oare cât crezi că am putea
să fugim fără să ne ajungă din urmă, mereu,
moartea ultimei dorinţe agăţate într-un colţ de stea?

© Liliana Negoi 2017

„iubeşte-ţi aproapele”


curge seninul peste nisipuri veştede
ca o ploaie de linişte
pavând drumul spre rai
cu raiuri mai mici,
în formă de lacrimi,
pe care să calce lumina.
dintr-o parte în alta a cerului,
printre nori îngreunaţi
de paşii sfinţilor cutreierându-i,
din ce în ce mai adesea,
de jos în sus,
mai hohoteşte uneori câte-o voce
„iubeşte-ţi aproapele!”
dar gurile noastre,
însetând după ce-i trecător
ca după umbra unei Fata Morgana,
degustă strelicele azurii
aşchiate de pe umerii înaltului,
fiecare înfăşând o nouă uitare,
iar gustul cenuşii,
iată,
nu ne mai satură.
şi tot aşa, din zi în zi,
mai mult decât noi, ne iubesc aproapele
florile care cresc
pe morminte

© Liliana Negoi

omături


albul e alb mai cu seamă în miezul dulce-amărui al nopţii,
atunci când toate umbrele care l-au străbătut
nu fac adunate mai mult decât umbra sâmburelui de-al doilea dintr-un măr
muşcat doar de-o gură –
e atât de alb atunci încât
nici măcar singurul rând de paşi sfâşiindu-l nu recunoaşte
dincolo de tăcere
golul

© Liliana Negoi

Iarnă


E neaşteptat de caldă iarna asta,
neaşteptat de dulce noroiul mestecând franjurii de zăpadă cu dinţi moi,
neaşteptat de searbădă câte o oră când nu faci decât să urmăreşti absent
vârful creionului rotindu-se plictisit în jurul aceleiaşi litere –
nu cred că ai înţelege vreodată
nevoia degetelor de a se mişca pur şi simplu
în ritmul tangoului picurând clişeistic a nu ştiu câta oară în urechile mele.
Şi totuşi mă ascund în spatele unor note
de parcă nu mi-ar mai fi de ajuns cuvintele,
de parcă aş săpa în sunetele alea după morminte de molii
şi tu îmi ceri mie să scriu?!
N-ai idee cum poate să doară albul unei mese proaspăt şterse
de praful adunat după o uitare.
Ascultă-mă draga mea,
ascultă-mă aşa cum nu ai ascultat pe nimeni până acum,
aşa cum nu vei mai asculta pe nimeni –
mi se învârtesc degetele pe litere în ritm de tango cu figuri,
tachinând cu unghiile marginea tastelor
de parcă n-ar exista nimic mai senzual pe lumea asta
decât nenorocita aia de tastatură şi gustul cafelei reci.
Nu plânge – nu e de plâns. Nu e nici de râs.
E pur şi simplu de abandonat undeva într-un colţ de hârtie reciclată
din care apoi să faci un avion care, odată azvârlit în vânt,
să se oprească exact în dinţii noroiului de care ziceam.
Iar tu să priveşti atunci cum literele tale,
mestecate laolaltă cu resturile de zăpadă,
încearcă să ajungă în pământ ca să capete acolo rădăcini.
Sau să îşi caute mormânt.
Nu te uita pe pereţi – pereţii nu au cu ce să te ajute acum
mai mult decât să ascundă înăuntrul lor
crema nocturnă a unei liste penibile de cuvinte
pe care te chinui să le strecori aiurea în texte lipsite de importanţă.
E greu să scrii.
Mai ales atunci când cuvintele nu vor să te asculte
şi fiecare virgulă seamănă mai mult cu o geană smulsă
pe care să îţi pui o dorinţă, sperând că se va îndeplini.
Închide ochii şi îmblânzeşte-ţi negura dindărătul pleoapelor –
acolo e mai cald pentru fantoma zăpezii mestecate de noroaie
iar picioarele tale nu trebuie să lase nicio urmă acolo
pentru a dovedi cuiva că încă mai eşti în stare
să reciclezi cuvinte

© Liliana Negoi