All posts by Author

doar gâştele


păienjeni cu picioare de noapte
rostogolesc în susul timpului
gheme de acru –
toamna, bolnavă de murmure
şi cu venele mirosindu-i a must
se culcuşeşte degrabă la umbra degetelor mele –
şi mă uiţi
cu aceeaşi dulceaţă în tăcere
precum ai uitat cândva
să te mai miri.
doar gâştele,
îţi zic,
doar gâştele sălbatice decupând norii
după forma şi asemănarea zborului lor
ar putea să-ţi mai umple surâsul
cu linişte.
eu nu.

© Liliana Negoi, 2017

Advertisements

Oglinda – poveste după o imagine


Ştia că nimeni nu vedea ce vedea ea în oglinda aia. Aşa cum stătea acum, fumul care o învăluia ar fi părut oricărui alt om doar fum ordinar de ţigară, ca acela din bodegile soioase prin care se mai plimba uneori Berto când avea chef de vreo beţie neagră, un fum gros de puteai să îl tai cu cuţitul, dar ea ştia că nu era doar atât. Nici mirosul nu era de fum obişnuit. Berto îi spusese că e nebună, că are păreri şi că ar trebui să se caute la un doctor. Cum adică miroase a rocă vulcanică?! De unde ştii tu cum miroase roca vulcanică? Şi asta n-ar fi fost nimic, dar îndrăznise să îi spună într-o zi că avea impresia că fumul ăla se mula după lumină aşa cum se mula mătasea pe trupurile curvelor lui Berto. Vocea bărbatului pur şi simplu explodase atunci într-un mănunchi de înjurături şi de vorbe de ocară cum rar i se întâmplase să audă de la el. Aşa că din acel moment se străduise să nu mai aducă vorba de faţă cu el de nicio oglindă şi de niciun fum. Însă când fratele ei nu era prin preajmă, Amaranta făcea ce făcea şi se strecura pe furiş în încăperea dosnică, privind în oglindă cum ceaţa aia ciudată, care izvora nu se ştie de unde, îi mângâia pânza aspră a rochiei aproape cu milă, zvârcolindu-se în lumina razelor anemice ale becurilor cu gaz, de parcă acestea ar fi rănit-o. Erau clipe când fata se gândea că poate ar fi trebuit să le stingă, dar se răzgândea invariabil, ştiind că fără lumina lor n-ar mai fi putut să vadă nimic în jurul ei. Şi cumva simţea că era imporant să vadă unduirile acelea fantomatice şi, mai ales, să se vadă pe sine în oglindă înconjurată de ele.

Cele două becuri care atârnau din tavan sfâşiau cu greu bezna din cameră, abia reuşind să atingă muchiile unde lemnul podelei se lipea de cărămida bătrână a zidurilor. Dincolo de izul neobişnuit al fumului se putea simţi domnia discretă a mucegaiului laolaltă cu mirosul de dopuri de plută şi cel de resturi de vin din sticlele lăsate în lăzi prin colţuri. Amaranta n-avea habar cum ajunsese oglinda aia aici. O descoperise din întâmplare într-o zi când îl ajutase pe Berto să care nişte cutii şi rămăsese puţin în urma lui ca să facă ordine. Pe unul dintre pereţi era atârnat un văl negru, care, poate din cauza vreunui curent de aer, sau poate din cine ştie ce alt motiv, alunecase pe podea în ziua aia, iar fata aflase astfel că dedesubtul lui se găsea această oglindă mare, cu ramă masivă de lemn sculptat. Amaranta privise surprinsă suprafaţa lucioasă, sclipind molatec în semiobscuritatea care o înconjura, şi propria ei imagine, abia zărindu-se, o privise înapoi cu nişte ochi care nu păreau ai ei. Atunci stătuse doar preţ de câteva clipe, acoperise oglinda la loc cu vălul şi apoi părăsise iute cămăruţa întunecată. Mai apoi însă, parcă trăgând-o o aţă nevăzută într-acolo, venise iar şi iar, la început mai rar, apoi tot mai des, ca să se uite în oglindă, numai ca să plece din ce în ce mai tulburată de ceea ce vedea, deşi n-ar fi ştiut să explice nimănui cu exactitate ce anume se întâmpla, la fel cum n-ar fi ştiut să spună nimănui ale cui erau cele câteva portrete vechi atârnând pe perete, lângă oglindă.

Tablourile erau atât de şterse de vreme încât cu greu se mai înţelegeau chipurile imaginate în ele, însă Amaranta ar fi putut să jure că unul din ele înfăţişa figura unei femei semănându-i izbitor. Când şi când, privirea îi alunca pe furiş dinspre oglindă spre tabloul cu pricina, şi în acele momente i se părea că fumul încolăcindu-i-se pe trup căpăta mai multă putere, şi chiar că aude murmur de voci. Apropiindu-se de tablou însă, simţise un iz puternic de ars şi se îndepărtase cu repeziciune, neîndrăznind mai mult. În ziua aceea, trecând pe lângă Berto, fusese luată peste picior de către acesta, întrebând-o ce arsese prin bucătărie de îi miroseau hainele în halul ăla a cenuşă, dar nu avusese curaj să îi spună adevărul.

Altă dată, uitând de trecerea timpului, aşa cum stătea şi se zgâia în oglindă, ieşise din încăpere parcă smulgându-se cu greu din îmbrăţişarea ceţoasă, doar ca să se pomenească bruftuluită şi certată zdravăn de fratele ei, care îi spusese că o căutase peste tot şi nu o găsise. Spunându-i lui Berto că fusese în cămara mică, chipurile pentru a face curat, se trezise repezită de glasul acru al acestuia, numind-o mincinoasă şi prefăcută, întrucât, zicea el, intrase de câteva ori în camera cu pricina dar nu o găsise acolo. Şi pentru că spusele fratelui ei erau întărite de prietenul lui cel mai bun, şi pentru că Amaranta ştia că fusese atât de captivată de oglindă şi de ceaţă şi de tablou cât timp fusese înăuntru, fata se văzuse nevoită să tacă şi să înghită umilirea, crezând că poate, în neatenţia ei, n-o fi băgat de seamă uşa deschizându-se şi pe Berto intrând după ea. În mintea ei însă încolţise un sentiment straniu, şi, din acel moment, cu toate că prezenţa oglinzii în încăperea din dos continua să o atragă ca un magnet, încercase să meargă acolo din ce în ce mai rar.

După o vreme, îi ajunseră la urechi din întâmplare poveşti despre o pereche, frate şi soră, Domenico şi Luciana, care locuiseră, după toate aparenţele, în acea clădire, cu multe zeci de ani în urmă. Femeia care îi istorisise despre ei era o bătrână care venea din când în când să cerşească la uşa din faţă a prăvălioarei de care se ocupa Berto, iar Amaranta, de milă, îi dădea pe furiş câte ceva de mâncare, atunci când fratele ei nu era atent. Aflase, astfel, că cei doi, veniţi din cu totul alte locuri, ascunseseră lumii faptul că erau fraţi şi trăiau în păcat, ca soţ şi soţie. Şi poate că păcatul ar fi rămas necunoscut tuturor, dacă, apărând în poveste şi un prunc, pe fata cu pricina n-ar fi cuprins-o remuşcările, ameninţându-şi fratele că va da în vileag totul. Cei doi se certaseră cumplit, şi, dintr-un oarecare motiv, în casa lor izbucnise un mare incendiu din care fusese salvat atunci doar pruncul nou-născut, şi acela cu multe arsuri pe trup. Cei doi muriseră împreună, ducând cu ei păcatul dincolo de moarte, iar copilul, o fetiţă, fusese mai departe crescută de mila oamenilor. Ajungând aici cu povestirea, Amaranta o întrebase pe bătrână de unde ştia toate acele lucruri, iar aceasta zâmbise amar şi se mulţumise să îi arate vechile cicatrice de pe braţe, mărturisind chinurile cărnii la atingerea flăcărilor. Apoi plecase.

Amaranta nu-şi putuse stăpâni tremurul trupului cât timp o ascultase pe bătrână povestindu-i totul. Apoi luase în sufletul ei hotărârea de a vorbi cu preotul de la biserica din apropiere şi de a-i cere sfatul. Acela promisese să vină şi să facă o slujbă în încăperea dosnică a prăvăliei, iar acum Amaranta stătea în picioare în faţa oglinzii, privind pentru o ultimă dată (credea ea) fumul ciudat care o împresura ca întotdeauna.

Uitându-se aproape cu regret în adâncurile oglinzii ca într-un lac fără fund, tânăra îşi aminti tot ce îi povestise bătrâna, şi i se păru deodată că vede aievea întreaga întâmplare doar că în locul fetei de demult era ea, iar din spatele ei se apropia un bărbat al cărui chip nu-l putea distinge clar. Valurile de fum înconjurând-o erau de fapt braţele lui, iar Amaranta, ca hipnotizată, se lăsă pradă acelei îmbrăţişări închipuite, pătrunsă de o senzaţie de plăcere cum nu mai simţise până atunci. Era bine, era atât de bine, nu avea cum să fie un păcat acel lucru…era dragoste, şi căldură, o căldură atât de plăcută, de puternică, încât Amaranta simţi cum începe să plângă de fericire. Iar murmurele pe care i se păruse în alte dăţi că le aude, căpătară pentru prima dată formă în urechile ei, devenind o şoaptă, „Nu mă părăsi”, şi fata, întorcându-se deodată către cel de la care păreau să vină cuvintele, dădu să şoptească la rândul ei „Niciodată…” – când în jurul ei totul se întunecă brusc, iar mirosul greu o făcu să se înece. Chinuindu-se să găsească uşa, reuşi, cu chiu şi vai, s-o nimerească prin bezna densă, iar atunci când o deschise se pomeni privită de două perechi de ochi – pe de-o parte cei ai preotului care abia ajunsese, şi pe de altă parte cei ai fratelui ei care nu înţelegea cărei ocazii i se datora prezenţa unui om al clerului la ei în prăvălie. Sleită de puteri şi abia mai putând respira, fata mai apucă să şoptească doar „foc”, apoi leşină.

Când îşi reveni, câteva zile mai târziu, află de la Berto că nu fusese niciun foc în cămăruţă, dar că, după părerea doctorului care o tratase, aerul închis din acea încăpere, îmbibat cu resturile de alcool şi alte lucruri aflate în descompunere pe acolo, fusese cauza perfectă pentru a-i provoca acea halucinaţie absurdă. Oricum, Berto îi promise, cu o undă de căinţă în glas, că avea să rezolve problema asta. Deja începuse să o facă – vorbise cu un zidar să încropească o ferestruică într-un colţ, pentru a putea aerisi mai bine locul, şi între timp golise încăperea şi azvârlise tot ce era de azvârlit. Încercând să pară indiferentă, Amaranta murmură doar „Totul? Şi oglinda? Şi tablourile?” , dar Berto auzindu-i întrebarea, se foi neliniştit pe scaun, o privi lung şi apoi îi răspunse că nu fuseseră niciun tablou şi nicio oglindă acolo. Fata îşi ţinu respiraţia pentru câteva clipe, apoi continuă pe tonul dinainte „Probabil că or fi fost parte a halucinaţiei…”, făcându-l pe Berto să clatine uşurat din cap şi să îi spună că poate ar fi mai bine să se mai odihnească. Amaranta fiind de acord, bărbatul o sărută frăţeşte pe frunte şi o lăsă să alunece în lumea viselor, părăsind camera. În mintea lui mai era o întrebare fără răspuns, dar era sigur că aceea putea să mai aştepte până când sora lui se va fi întremat. În fond, petrecându-şi mai tot timpul pe lângă ea şi ştiind cine se perinda prin prăvălie, cât de greu putea să îi fie să afle care era bărbatul care îi lăsase sora însărcinată?!…

© Liliana Negoi, 2017

După cum spune şi titlul, această poveste îşi are originea într-o “provocare”, să zicem, pe care am primit-o din partea Ralucăi, şi anume să scriu un text pe baza unei fotografii făcute de ea. Fotografia de care vorbim este cea de mai sus, iar textul a fost prima dată publicat la data de 1 mai pe pagina Din dragoste pentru artă :). Enjoy!

Leon


Privea musca aia rătăcind de-a lungul zăbrelelor ruginite, când pe una, când pe alta, căutând naiba ştie ce, şi deodată Leon se pomeni dorindu-şi s-o adopte. După părerea lui, merita măcar atâta lucru după câte pariuri pierduse sau câştigase deja contra lui însuşi încercând să ghicească bara aleasă de muscă la fiecare schimbare de poziţie sau durata plimbării ei pe aceea. Aşa că încet, aproape pe nesimţite, mâna lui făcută căuş se apropie de mica insectă şi la momentul potrivit se năpusti fulgerător spre gratii, ca pliscul unei păsări de pradă. Când îşi apropie pumnul strâns de ureche, bărbatul putu auzi cu satisfacţie bâzâitul intens dinăuntru şi simţi mişcările insectei gâdilându-i palma. Apoi uşor, cu grijă, ca să nu îi scape preţioasa captură, Leon se îndreptă spre singurul loc unde ar fi putut s-o închidă – paharul de pe măsuţa din colţ. Reuşi s-o strecoare sub acesta, apoi trase scaunul sub sine cu o mână şi îşi sprijini bărbia pe masă, pe antebraţul celălalt, fără a-şi dezlipi privirea de noul lui animal de companie.

Clipele curgeau una după alta, cu mai multă blândeţe parcă acum, când Leon avea cu ce-şi umple gândurile. Un paznic veni să îi aducă un blid cu mâncare ultima masă, dar Leon era prea ocupat cu noua lui activitate ca să îl bage în seamă. Privind zborul haotic al muştei în paharul ce nu mai fusese spălat de o veşnicie, liniile feţei bărbatului se îndulciră treptat sub povara unui zâmbet stâlcit de o cicatrice mai veche care îi brazdă chipul, iar în mintea lui scurtă îşi făcură loc amintiri legate aiurea, parcă dintr-o altă viaţă – o curte sărăcăcioasă dar curată, o potaie lingându-i mâinile (mâini de copil – ce de pământ sub unghii…), un hohot de râs cu irizaţii demente oglindindu-se într-un ciob de geam, pagini de cărţi zburând în vânt ca nişte fluturi incapabili să îşi coordoneze aripile, nu domnule, nu poate, o cutie lungă de lemn…pentru fapta comisă eşti condamnat la moarte prin spânzurare…Domnul să aibă milă de sufletul tău…Din amalgamul de imagini ţâşni deodată în faţă scârţâitul unui leagăn rupt, atârnând de creanga unui pom, iar Leon se cutremură, simţind cum sunetul ăla parcă îi intră în oase, şi ca să îl uite îşi fixă din nou atenţia asupra insectei.

Aceasta zbura ca şi mai înainte, în toate direcţiile, iar Leon se gândi că poate îi era foame, aşa că luă câteva firmituri de pâine uscată şi i le strecură cu o mişcare iute sub pahar. Musca însă, din lipsă fie de foame, fie de interes, nu le băgă în seamă, văzându-şi în continuare de zbor.

După o vreme în care timpul trecu pur şi simplu, amorţindu-i bărbatului membrele în aceaşi poziţie, musca păru să atingă un stadiu superior de inteligenţă: încetă să mai zboare bezmetică prin pahar, parcă înţelegându-şi captivitatea, şi începu să caute în schimb la pas graniţele care o împiedicau să fie liberă. În tot acest timp, Leon, fascinat de mizerabila creatură, continuă să se holbeze la ea cu un iz melancolic în ochi, amintindu-şi felul în care propriii lui paşi măsuraseră în lung şi în lat celula în care se afla acum, atunci când fusese închis pentru ceva ce nu îi era cunoscut.

Apoi, aşa cum se întâmplă adesea deţinuţilor pe care închisoarea îi infectează cu filosofie, un gând oarecum alinător îi fulgeră prin minte: poate eu sunt musca lui Dumnezeu. În secunda imediat următoare însă, Leon izbucni într-un râs isteric, părăsit de scânteia de augustă înţelepciune. Starea lui de muscă se limita probabil doar la rahatul pe care se învârtise toată viaţa sa. Altfel nu îşi putea imagina de ce Dumnezeu ar fi vrut un om ca el pe post de muscă. În clipa aceea o a doua idee îi lumină bezna gândirii: poate că eu sunt musca iar Dumnezeu este şi el într-o închisoare şi mă ţine sub paharul lui murdar. Ca şi primul gând, şi acesta tinse să se evapore cu repeziciune, nu înainte însă de a-i lăsa bărbatului sămânţa unui nou sentiment în suflet. Acela de milă. I se făcu deodată milă de Dumnezeu cum o sta el să se uite la mine, închis acolo şi el ca muscă a altcuiva şi ar fi vrut să găsească un mod de a-I spune că era de ajuns să fie ridicat paharul ca musca să fie iar liberă iar el să fie mai fericit. Ajungând cu gândurile aici, ochii i se rotunjiră brusc, ca unui copil uite aşa, Doamne, iar mâna dreaptă se întinse încet spre paharul stând peste musca lui, care acum mergea pe masă, şi îl dădu la o parte, aşteptând apoi cu răsuflarea oprită să vadă ce va face musca ce va face Dumnezeu mai departe.

Musca rămase nemişcată câteva clipe, apoi îşi reluă mersul pe suprafaţa murdară a mesei, ea ştiind în căutare de ce. Ajunsă lângă mâna amorţită a lui Leon, începu să i se caţere pe ea, în timp ce bărbatul, ţinându-şi în continuare respiraţia, nu îndrăzni să se mişte, ca să nu o sperie. Insecta continuă să meargă pe el, pe zdrenţele acoperindu-i pielea murdară, oprindu-se şi adulmecând ici-colo straturile de mizerie, ajungându-i într-un final pe obraz, pe cicatrice. Simţindu-i mersul gâdilându-l pe urma acelei răni, Leon nu se mai putu abţine şi izbucni iar în râs. Speriată pentru câteva clipe, musca îşi luă zborul, însă reveni, atrasă de căldura şi de mirosurile degajate de corpul uman. Iar Leon o lăsă să îl umble, bucurându-se, cu o fericire copilărească, de căutările muştei, de parcă ar fi fost atingerea a ceva divin. Vezi Doamne? Atât de simplu e!

Când paznicii intrară să îl ia pentru a-l duce la îndeplinirea sentinţei, îl găsiră întins pe jos, boscorodind nişte lucruri pe care nu le înţelegeau. Nu le opuse rezistenţă, ba dimpotrivă, se ridică vioi şi îi însoţi de parcă mergea la nuntă, în timp ce cei doi îşi făceau semne prin spatele lui că a luat-o razna.

Ajunseră la destinaţie destul de repede. Leon privea în jurul lui parcă nerealizând ce i se întâmplă, în timp ce un bărbat a cărui faţă nu o vedea îi aşeza picioarele în interiorul conturului trapei. Apoi bărbatul vru să îi pună pe cap un sac, conform obiceiului, dar Leon îşi zgâlţâi cu putere gâtul, îngânând un fel de „nu”,  şi în urma aprobării tacite primite din partea judecătorului prezent, călăul nu îi mai acoperi condamnatului capul. Nici chiar atunci când laţul zdravăn de cânepă i se înfăşură în jurul gâtului, Leon nu dădu vreun semn de înţelegere a realităţii, zgâindu-se cu o curiozitate crudă la toţi cei care i se aflau prin preajmă.

În timp ce se făceau însă ultimele pregătiri, pe obrazul condamnatului se aşeză o muscă. Şi poate că oricăruia dintre cei prezenţi în jurul eşafodului musca aia i s-ar fi părut doar o insectă ordinară, aşteptându-şi festinul, dar Leon ştiu. Ştiu că aia era musca lui, şi deodată un rânjet tâmp îi dezveli gingiile bolnave, „uite na, acu’ îi arde de hlizeală…”  în timp ce musca i se plimba pe faţă cu un soi de tandreţe înţeleasă doar de bărbatul aflat la un pas de moarte. Apoi musca zbură de pe chipul lui şi i se aşeză într-una din palmele legate la spate, iar Leon simţi din nou mişcările insectei gâdilându-l, ca atunci când o prinsese pentru prima dată. Grijuliu, strânse mâna încet în jurul muştei, ca şi cum ar fi vrut să îşi ia adio printr-o ultimă atingere, dar în aceeaşi clipă trapa de sub el se deschise, laţul i se strânse în jurul gâtului şi cu un zvâcnet violent Leon alunecă în braţele morţii. Câteva minute mai târziu, medicul aflat de faţă îl declara mort – pentru bărbatul cu chip stâlcit şi minte pierdută se terminase totul. Şi în clipa când, mutându-l în coşciugul simplu, semănând mai mult cu o cutie ordinară, cioclii îi aşezară mâinile pe piept, nu văzură că dintre degetele mâinii stângi îi căzu pe haina soioasă, cam pe-acolo pe unde e inima, o muscă strivită.

© Liliana Negoi

Linişte


Pentru că n-aş şti de unde să-ncep
aş tăcea mai întâi ca pământul.
Aş tăcea o tăcere grea, neagră,
aerată doar ici şi colo de râmele gândurilor,
mirosind a rădăcini şi izvoare
şi morminte.
Aş tăcea apoi ca un copac.
Lemnos, înfrunzit,
poate scorburos pe alocuri.
Un nuc sau poate un păr,
cu coama dezmierdată de vânt
precum pletele unei vădane scăpate pe uliţă
fără basma
după ultimul parastas.
Aş mai tăcea ca o fereastră
prin care s-au strecurat priviri curioase
în căutare de nopţi
şi zile.
Sau ca o lumânare,
ce nu trăieşte decât dacă moare.
Apoi
ca un nor sterp
purtându-şi pântecul de-a lungul şi de-a latul cerului
până la destrămare.
Şi iarăşi
ca firul de iarbă zdrenţuindu-se sub pasul tău,
fir în care ar trebui să îl vezi pe Dumnezeu
mai presus decât în ceruri.
Şi-aş tot tăcea
până aş obosi,
în toate felurile şi chipurile lumii.
Şi-abia atunci
s-ar face linişte.

© Liliana Negoi 2017

ape


în dogoarea amiezii a fost azi loc
de un ceas în care picioarele m-au purtat
însetate către marginea râului,
acolo unde umbra sălciilor are aceeaşi culoare
cu a mea şi cu a gândurilor mele.
pe vremuri veneam aici la pescuit cu bunul,
chiar dacă eu nu aveam inima să prind râme,
iar el râdea domol atunci când eu,
încercând să merg pe apă,
certam valurile pentru că eram sigură
că dacă ar fi stat locului barem o clipă
mi-aş fi putut aşeza tălpile drept pe zvârcolirile lor,
dar ele nu stăteau.
„- de ce nu putem merge pe apă, bunicule?”, îl întrebam.
– pentru că şi noi suntem apă, draga moşului,
şi de-ar fi să călcăm pe valuri, carnea de pe noi s-ar topi,
cuprinsă de dorul cel dintâi
de dinainte de naştere.
de-aia doar Christos a putut merge pe apă
că în el toate dorurile s-au topit înainte de vreme…”
dogoreşte soarele şi azi ca şi-atunci.
şi tot ca azi dogorea şi în ziua când bunul a plecat,
înveşmântat în somnul de duminică.
babele ziceau că a murit. 
eu ştiam sigur că s-a dus 
să meargă pe ape. 

© Liliana Negoi 2017

camee


printre ultimele picături ale zilei
se scurg, nepăsătoare, zboruri de sare
cu spinii tociţi de prea multe îndoieli.
sedimentele cenuşii ale umbrelor
căptuşind pământul
amorţesc,
iar luna, plimbându-şi rotunjimea erodată,
se hrăneşte cu molii.
când pluteşti pe muchii de timp
e uneori atât de adâncă liniştea
încât zâmbetul tău singur
poate doar să clădească poduri
de la negru şi până la şoaptă
de pe care apoi să se azvârle
tremurând
în amar –
şi atunci îi asculţi secundele căzând
una câte una
ca petalele de margaretă –
“mă iubeşte,
nu mă iubeşte,
mă iubeşte,
nu mă iubeşte…”

© Liliana Negoi 2017

ascunsă


ASCUNSĂ
în sfori
în lut
în căuşul şters de praf
în ciutura văduvă
Ascunsă
umbra apei din NOI
din cer
din pământ
Umbra apei plânge
ne plânge pe umeri
pe umerii gândurilor
Umbra APEI
ascunsă
în sfori
în şiroaie
de praf
Ascunsă de ochi
şi de palme hapsâne
dar nu de pământ
Umbra apei din noi ne plânge
uitarea pulberii
uitarea prafului veşted
şi a ploilor iuţi
Umbra apei
ascunsă în sânul unui zâmbet sfios
oglindindu-se pe fundul cănii de LUT
îşi caută în ochii noştri perechea
şi nu o găseşte

© Liliana Negoi

diluări


n-am bani de vin, gândi poetul trist
privind către taverna dărâmată,
n-am bani să văd cum lumea asta toată
dispare-n rubiniul egoist.
n-am bani să beau, să uit într-o clipire
de limba de năpârcă a prostimii,
să uit cum ochiul tulbure-al mulţimii
în veci nu-şi vede găunoasa fire.
n-am bani de vin, dar dacă aş avea
mi-aş îneca-n tăria unui strop
toată mâhnirea adunată snop
când văd că lumea-i putredă şi rea,
şi-aş pune-amărăciunii mele dop
când toate relele s-ar îndrepta.

© Liliana Negoi

nocturnă


încotro, gândule?
nu ţi-e teamă că o să te pierzi
printre muguri, hoinărind hai-hui?
nu te sperie că s-ar putea să-ţi sfâşii calea
în spinii încă verzi
ai trandafirilor nimănui?

încotro, gândule?
unde tot cauţi să-ţi frângi râul,
în ce mare?
nu ţi-e umbra deja prea greoaie
de-atâtea dorinţe puse pe stele care
tot cad, şi cad, ca nişte pietroaie

dar nu mai ajung pe pământ?
ia spune, gândule, încotro?
crezi că poţi
să te rupi din cea dintâi rădăcină, din întâiul cuvânt
şi să fugim amândoi de lume, ca nişte hoţi?

şi dac-am face asta, gândule, tu şi eu,
oare cât crezi că am putea
să fugim fără să ne ajungă din urmă, mereu,
moartea ultimei dorinţe agăţate într-un colţ de stea?

© Liliana Negoi 2017

„iubeşte-ţi aproapele”


curge seninul peste nisipuri veştede
ca o ploaie de linişte
pavând drumul spre rai
cu raiuri mai mici,
în formă de lacrimi,
pe care să calce lumina.
dintr-o parte în alta a cerului,
printre nori îngreunaţi
de paşii sfinţilor cutreierându-i,
din ce în ce mai adesea,
de jos în sus,
mai hohoteşte uneori câte-o voce
„iubeşte-ţi aproapele!”
dar gurile noastre,
însetând după ce-i trecător
ca după umbra unei Fata Morgana,
degustă strelicele azurii
aşchiate de pe umerii înaltului,
fiecare înfăşând o nouă uitare,
iar gustul cenuşii,
iată,
nu ne mai satură.
şi tot aşa, din zi în zi,
mai mult decât noi, ne iubesc aproapele
florile care cresc
pe morminte

© Liliana Negoi