Category Archives: articole

Despre eradicarea violenţei din sistemul de educaţie – că tot e subiectul la modă


Se discută mult în ultima vreme de actele de violenţă întreprinse de anumiţi profesori/învăţători/educatori faţă de copiii din clasele lor în diverse instituţii de învăţământ, şi mulţi s-au arătat oripilaţi de variile cazuri promovate pe internet. Ca urmare, au tot apărut propuneri de instalări de camere video, de supravegheri continue ş.a.m.d. Cu care, din multe motive, sunt de acord.

Motivele nu sunt însă, aşa cum v-aţi aştepta, legate doar de situaţiile menţionate mai sus. Sunt legate şi de varianta inversă, când pedagogul în cauză este unul foarte bun, însă oricât de bun ai fi, ce te faci atunci când în grupa de lucru de (să zicem) 15 copii (pentru că în instituţiile de stat m-aş mira să existe clase/grupe cu efective sub acest număr, poate doar în vreo comună cu populaţia mai rarefiată) unii părinţi vin să îşi depună odrasla ca pe un pachet (da, ştiu, sună niţel cam urât, dar sunt părinte şi ştiu exact la ce mă refer), ignorând complet buna creştere a acesteia în mediul familial şi inducerea unor valori şi a unei doze minime de bun-simţ, şi aşteptându-se ca tu, ca pedagog, să spui „Abracadabra” şi să le educi copilul ca prin minune? Ce te faci când se aşteaptă de la tine ca pedagog adevărate miracole, şi eşti condamnat că nu le poţi face, neţinându-se cont de faptul că tu nu poţi priva de învăţătură restul copiilor din clasă doar pentru a ţine în frâu un singur element? Şi toţi care aţi trecut printr-o şcoală ştiţi foarte bine că sunt suficiente acţiunile unui singur copil pentru a distrage atenţia unei clase întregi. Aşa că da, aş fi de acord cu acele camere de supraveghere în măsura în care şi copiii care se fac vinovaţi de lipsă de bun-simţ elementar şi respect vor fi traşi la răspundere alături de părinţii lor pentru ceea ce fac.

Profesorii/învăţătorii/educatorii nu se află în clase ca să facă instrucţie militară şi batalion disciplinar cu copiii noştri. Scopul lor acolo este şlefuirea minţilor şi caracterelor lor, dar fără nucleul cu care îi înzestrăm noi acasă în primii ani, înainte de includerea lor în colective de creşă/grădiniţă/şcoală, scopul lor devine nul. Da, există situaţii fericite când pedagogul, într-o sclipire de noroc, găseşte exact frecvenţa pe care să se facă auzit de copilul în cauză şi reuşeşte să producă acea minune educaţională. Dar acestea sunt rare, şi secătuiesc energia pedagogului într-o asemenea măsură cum nu vă imaginaţi. Ca să nu mai zic că sunt cazuri când nu vorbim de un singur asemenea copil, ci de doi, sau trei, şi atunci ce ar trebui să facă mai întâi pedagogul? Să se acordeze simultan la mai multe frecvenţe educaţionale? Oare nu ar fi mai simplu dacă şi părinţii ar face un efort în sensul acesta? Unul minim – în fond, vârsta la care începem să îi ducem la creşe-grădiniţe este de doar 2-3 ani, iar la şcoală se intră de la 6 ani. Efortul nu ar presupune să îi învăţaţi să scrie, să citească, să deseneze sau să socotească (deşi ar fi frumos să încercaţi asemenea conexiuni cu progeniturile, vă spun din proprie experienţă), ci să îi învăţaţi în primul rând să respecte profesorul/învăţătorul/educatorul care le va sta în faţă şi cu care vor petrece câteva ore în fiecare zi, astfel încât pedagogul să poată într-adevăr să îi instruiască în mod corespunzător. Cât de mult timp s-ar economisi astfel, când, în loc să facă eforturi pentru a disciplina la fiecare cinci minute o clasă, profesorul/învăţătorul/educatorul ar putea efectiv să împărtăşească acestor copii cunoştinţele sale? Sunt de acord că violenţa trebuie scoasă din clase, dar nu doar violenţa, ci şi proasta-creştere provenită din familie. Dacă profesorilor li se poate cere respectarea copiilor, consider că este valabilă şi reciproca, şi părinţii pot da o mână de ajutor în acest sens, în vederea educării propriilor copii. Interesul este al tuturor, iar profesorul/învăţătorul/educatorul unei clase nu se află acolo doar pentru un copil, ci pentru întregul colectiv. Nu doar pedagogul este adult responsabil în toată povestea asta, ci şi noi, ca părinţi. Şi, aş sublinia, în primul rând noi, ca părinţi. Pentru că doar atunci când odraslele noastre acordă respectul cuvenit pedagogului din faţa lor şi îşi fac datoria de a învăţa corespunzător ceea ce li se predă, vom putea afirma că într-adevăr doar „sistemul e de vină” pentru eşecurile copiilor noştri.

P.S.: E doar o întrebare retorică, nu vă simţiţi obligaţi să îmi răspundeţi, dar, ca fapt divers, dragi părinţi, cât de des comunicaţi cu profesorii/învăţătorul/educatorul copilului/copiilor voştri?!

Advertisements

Secvenţe nomade


[…] Nu eşti om cu adevărat până când nu guşti din căuşul elegant al durerii. Fericirea nu ne face oameni. Fericirea ne arată doar cât de repede uităm să învăţăm atunci când suntem în prezenţa împlinirii. Atunci când pe fruntea noastră se poate scrie cu nori şi cu aripi de vultur de cât de sus ne zboară sufletul. Suferinţa însă este aceea care ne îndreaptă din nou privirea asupra nemărginirii, asupra nelimitarii gândului, asupra punctelor cardinale şi asupra dimensiunilor fizice şi temporale ale vieţii, şi mai ales, asupra josului de unde am început – sau de unde ar trebui să fi început – cu toţii. Ironia face însă ca tocmai această învăţătoare sârguincioasă să fie nedorită de oameni. Pentru că oamenii nu vor să înveţe să fie oameni. Oamenii preferă să fie animale fericite. Şi uneori doar animale, care în migraţia lor de la polul naşterii la polul morţii refuză să îşi amintească, din masa pre-umană a existenţei lor, mai mult decât plăcerea efemerului.

file4351236411074Din cauza asta eu nu sunt aici ca să rămân. Dacă ar fi aşa, aş fi doar un animal, poate unul genial şi cunoscut, dar doar atât. Eu nu vreau să mă cunoască lumea. Vreau s-o cunosc eu pe ea. În toată goliciunea ei splendidă, dramatică, plină de culoare şi neastâmpăr. Vreau s-o cunosc şi să merg mai departe, bucurându-mă egoist de privilegiul de a putea trece incognito prin viaţă, nici animal, dar nici om, doar un hibrid cu pretenţii umile, extaziat de parfumul cunoaşterii. […]

 

© 2014 Liliana Negoi

2013 →2014


2013 se duce încet, şi văd cum mă apropii iar de momentul ăla în care trag linie şi fac evaluarea a ceea ce s-a întâmplat – unele lucruri cu plus, unele cu minus. Şi pentru că m-a făcut mama optimistă, pe alea cu plus le scriu, şi pe alea cu minus le ţin în minte :).

1.         Am învăţat că există lucruri foarte utile, dar nu atât de necesare încât viaţa ta să îşi piardă din savoare în lipsa lor.

2.         Am învăţat că într-o prietenie adevărată respectarea diferenţelor vine în primul rând iar aprecierea asemănărilor în ultimul – dar acest lucru trebuie să fie bilateral.

3.         Am înţeles că dacă o persoană iese din viaţa ta nu înseamnă că nu se poate întoarce în ea mai târziu – şi de multe ori, când se întoarce, e mai bogată în experienţe şi îţi îmbogăţeşte şi ţie viaţa.

4.         Am citit. Mult. Mult mai mult decât anul trecut. Şi, sper eu, mult mai puţin decât voi citi anul următor. (P.S.: Ca să îmi întelegeţi entuziasmul trebuie să ştiţi că eu obişnuiam să citesc mult cu câţiva ani în urmă, dar aşa cum se întâmplă de obicei când apar copiii în viaţa ta, anumite pasiuni au de suferit – în cazul meu, cititul. Aşa că nu va imaginaţi cât de fericită mă simt că am început să îmi revin! *doing the dance of joy* :D)

5.         Am scris. Poate nu atât de mult ca în anii trecuţi, dar cu mai multă substanţă.

6.         Am lansat o revistă de artă şi cultură românească împreună cu o prietenă. Deocamdată în varianta online şi doar în limba română. Poate că anul viitor o să fim şi în limba engleză şi poate ne vom şi tipări – dar până una-alta, la data de 1 a fiecărei luni, pe http://dindragostepentruarta.wordpress.com apare câte o serie de articole cu şi despre artişti români şi creaţiile lor. Pentru că şi eu şi Raluca (prietena în cauză) credem că ei merită susţinuţi, fie şi numai cu un cuvânt bun şi un „like”.

7.         Am învăţat de la români în general că Uniţi Salvăm, şi că oricare ar fi motivele iniţiale pentru care s-a ieşit în stradă, cel mai important e să înţelegem că motivul principal suntem tot „noi, românii”. Şi atunci, şi acum, şi mereu.

8.         Am descoperit cât de important e prezentul şi tot ceea ce reprezintă el. Am învăţat că de multe ori planurile în exces tind să te rupă de prezent şi să te proiecteze prea mult într-un viitor care se îndepărtează din ce în ce – şi în fond, de ce aş vrea să plănuiesc lucrurile pe o distanţă prea mare în timp?! Surprizele, bune sau rele, trebuie să facă şi ele parte din peisaj :).

9.         Am învăţat că numerele sunt relative – unu poate fi adesea prea mult, iar o sută prea puţin – şi e greu să îl găseşti pe cel care să se potrivească la fix topicului.

10.       Am aflat că mulţi oameni VOR să vorbească – trebuie doar să ştii să asculţi, şi să vrei să o faci. Şi de asemenea, să ai şi curajul să le spui când să se mai şi oprească şi să te asculte şi pe tine vorbind :).

11.       Am aflat – ca fiecare părinte la rândul lui – că înţelepciunea copiilor te poate lăsa adesea cu gura căscată.

12.       Am râs. Am plâns. Uneori separat, alteori amândouă deodată. Şi mi-am dat seama că nu tot timpul râsul e de bucurie aşa cum nu mereu plânsul e de tristeţe – dar amândouă sunt trecătoare, şi amândouă fac bine la suflet.

Şi mai sunt şi altele, dar doza mea minimă necesară şi suficientă de superstiţie mă împiedică în clipa asta să îl scriu pe 13 :).

Iar unul din lucrurile pentru care îmi pare rău este că m-am „văzut” cu prea puţini oameni anul asta – mai bine zis, cu prea puţini din cei cu care voiam să mă văd! Dar îmi zic cu optimism că poate în 2014 o să recuperez la capitolul ăsta :). Şi la altele. Până atunci însă vă îmbrăţişez virtual pe toţi şi vă urez Sărbători Fericite!

felicitare_pazvante

Scurtă petiţie pentru trezirea la realitate


Am o problemă cu disputa asta legată de “există Dumnezeu/ nu există Dumnezeu”, pentru că oamenii tind să se concentreze asupra unui aspect mai puţin important al lucrurilor, din punctul meu de vedere. Indiferent dacă există sau nu există un Dumnezeu deasupra noastră (orice-o fi însemnând “deasupra”, în întreaga sa relativitate) NOI suntem aici. NOI, adică oamenii. Aşa că DACĂ există un Dumnezeu, mă îndoiesc că ne-a pus aici doar ca să se uite la noi cum distrugem locul ăsta. Şi DACĂ nu există un Dumnezeu, atunci ar trebui să reconsiderăm distrugerile pe care le aducem unul lucru care, conform datelor ştiinţifice, avea 1 şansă din 10000(introduceţi MULTE zerouri) să existe, date fiind circumstanţele.

Ceea ce vreau să spun este că existenţa (sau inexistenţa) lui Dumnezeu nu ar trebui să justifice felul în care avem grijă de lumea noastră. Sau mai bine spus, felul în care nu avem grijă de ea. Cu sau fără Dumnezeu, planeta asta e casa noastră deocamdată. Şi cumva mă îndoiesc că, în eventualitatea în care Dumnezeu există, ne-ar mângâia părinteşte pe creştete după ce am distruge întreaga planetă şi ne-ar da o altă “jucărie”.

P.S. Pentru cei dintre voi care credeţi într-un Dumnezeu doar pentru că e mai simplu să vă vedeţi de treburi în timp ce vă spuneţi că “Dumnezeu o să aibă grijă de tot”, fiţi atenţi: AIA nu este deloc credinţă – e doar o lene pseudo-spirituală de a vă asuma responsabilitatea în ceea ce priveşte lipsa gândirii asupra consecinţelor faptelor voastre. Dacă Dumnezeu există, mă îndoiesc că îi place să fie un pretext pentru acţiunile voastre prosteşti. Şi dacă Dumnezeu nu există, atunci ups! depinde de voi să aveţi grijă de tot. De fapt, depinde de voi în ambele situaţii.

P.P.S. De asemenea, CREDINŢĂ ≠RELIGIE. Rumegaţi asta.

P.P.P.S. Da, ştiu că unii ar putea spune că ăsta e un subiect ce poate fi dezbătut la nesfârşit, dar reţineţi că acest post NU se concentrează asupra existenţei lui (unui) Dumnezeu, ci asupra a ceea ce facem NOI. Sau ce nu facem.

 

© Liliana Negoi

Despre mere pădureţe


Eram prin clasa a X-a, când o parte din colegii mei au plecat în Franţa, ca urmare a unui schimb de experienţă cu alţi copii de-acolo cărora le fuseseră gazde înainte să mă alătur şi eu colectivului. Mi-aduc aminte cum, la întoarcerea de acolo, toţi, inclusiv profesorii însoţitori, povesteau, între altele, cât de mândri se simţiseră când, la o lecţie de matematică de la şcoala francezilor, românii noştri (nici măcar unii din cei mai străluciţi elevi ai clasei) fuseseră în stare să rezolve exerciţii şi probleme mental sau eventual cu creionul pe hârtie, în vreme ce francezii, chiar şi pentru un simplu 2+2, foloseau calculatorul. Trecând peste mândria faptului în sine, ceea ce era de admirat era dezvoltarea minţii mai presus de „maşină”. Nu, corecţie, mai presus de dependenţa de „maşină”.

Anii au trecut, amintirea aceea a rămas doar o amintire. Societatea a evoluat, ajungând la punctul în care prezenţa „maşinii” a devenit ceva absolut ordinar în vieţile noastre. Sigur, nu folosim calculatoare ca să adunăm 2 cu 2 (sper!), dar ne refugiem cu o comoditate dezolantă în faţa ecranului de fiecare dată când avem ocazia, uitând de alte lucruri mai importante. Iar acum începem să ne educăm copiii să facă acelaşi lucru şi încă de la vârste fragede. Sub pretextul ecologic al economiei de hârtie, ceea ce se întâmplă de fapt este că se încurajează petrecerea timpului în faţa unui ecran, fie el de tabletă, laptop sau monitor. Mulţi părinţi şi copii spun că lecţiile sunt mai atractive aşa, cu ajutorul unui manual digital, de tipul proiectului iniţiat de Holcim România numit „Lecţia verde”, dar se uită că de fapt ceea ce este atractiv nu este lecţia, ci obiectul în sine. Se pierde din vedere faptul că nu un ecran/gadget ar trebui să facă lecţia mai atractivă, ci profesorul aflat în faţa clasei de 20-30 copii, profesor care pare să uite, de la o generaţie la alta, DE CE se află acolo. Pentru că fără un profesor bine pregătit, odată trecută euforia noului, copiii îşi vor pierde interesul în conţinutul acestuia, şi la fel cum acum ignoră conţinutul manualelor condamnate pe motiv de „îngreunare a ghiozdanului” (oare numai mie mi se pare stupid acest motiv?!), vor ajunge să ignore şi conţinutul lecţiei virtuale, indiferent de subiect. În schimb, datorită utilizării frecvente a tabletei, dependenţa lor de mediul virtual va creşte – şi asta nu ar trebui să ne bucure deloc.

Cât priveşte Lecţia verde, aceasta nu ar trebui oricum să se desfăşoare virtual. Ar trebui să se desfăşoare afară, în aer liber, iar copiii să înveţe “pe viu” ce înseamnă de fapt mediul înconjurător, natura, planeta, şi responsabilitatea noastră de a le proteja. Nu e cumva ironic faptul că primul manual digital vorbeşte despre mediul natural fără însă să îl implice direct?

Noi însă ne ascundem după pretexte, mai mult ca să ne putem justifica, în faţa propriei conştiinţe, gradul crescând de lene intelectuală. Din cauza asta generaţiile celor care ne urmează devin, încetul cu încetul, generaţia lui copy/paste, a lui referat.ro sau alte asemenea opţiuni din care gândirea în sine este exclusă. Şi ni se zugrăveşte mirarea pe chip când vedem că, după ani de zile, merele din pomul pe care l-am plantat sunt doar mere pădureţe, în loc de merele domneşti la care speram.

 

© Liliana Negoi

Despre divergenţe şi convergenţe


Ziua de 19 mai acum şapte ani a fost ultima zi în care m-am mai numit Cucu – bineînţeles că aici urmează a se introduce bancuri legate de „domnişoara Cucu” şi pierderea anumitor atribute implicată de ideea de căsătorie…în fine. Deşi trecuseră deja patru ani de când îmi cunoscusem soţul (şi tot atât de când eram împreună), şi atunci şi chiar şi acum încă sunt momente când „a fi căsătorit” prezintă o anumită doză de mister pentru mine. Probabil că şi când o să îmi transfer conştiinţa într-un alt plan existenţial (sau niţel mai puţin filosofic spus, să mor) vor mai exista cotloane neexplicate ale ideii de „căsătorie”. Deşi, la modul cel mai simplu, căsătoria nu rămâne în cele din urmă decât suma dintre „la bine” şi „la rău” peste care dai, tu sau partenerul sau amândoi odată, în timpul convieţuirii.
Există oameni cărora le e teamă de idee de căsătorie, de ceea ce presupune aceasta. Teamă care e justificată până la un punct de nesiguranţa unui „dacă”: „Dacă, după ce ne căsătorim, celălalt nu va mai fi cum e acum? Dacă se va schimba?”. Ideea însă e că nu are nimeni garanţia neschimbării celuilalt. Până la urmă schimbarea e normală, e naturală. E bine, e frumos să te schimbi, să „creşti” alături de omul iubit. Durerea sau dezamăgirea apar atunci când schimbarea ta şi a celuilalt nu sunt convergente. Când îţi dai seama că undeva, pe drum, tu şi celălalt aţi apucat pe drumuri diferite, nu neapărat cu intenţia de a vă despărţi, ci poate pentru că pur şi simplu acelea vă erau căile naturale, pe care nu le-aţi intuit de la bun început ca fiind divergente. Şi atunci apare întrebarea „Ce fac? Îmi văd de drumul meu sau îmi mut bagajele în vagonul celălalt?” Uneori e bine să stai, alteori cel mai sănătos lucru e să îşi urmeze fiecare propria cale. Uneori se întâmplă şi cazul fericit când, după o bucată divergentă, cele două trasee converg din nou – şi acelea pot fi momente de o rară frumuseţe, când tu şi celălalt vă regăsiţi ca într-un dans şi vă prindeţi de mână, amândoi conştienţi de fluxul vieţii.
Mai dureros este atunci când divergenţa iniţială se produce la niveluri intime ale spiritului, pentru că oricâte puncte ulterioare de convergenţă vă pune viaţa la dispoziţie, mâinile voastre nu se mai completează una pe alta.
E normal ca oamenii să se schimbe. O ştiu şi alţii, o ştiu şi eu, şi omul de lângă mine. Sau cel puţin îmi place să cred că o ştie. Îmi place să cred că omul meu ştie sau cel puţin simte esenţa fluidă a lucrurilor, şi că mai presus de divergenţa de idei şi căi şi păreri se găseşte şi va rămâne convergenţa dorinţei de „împreună”. Pentru că viaţa poate să îţi servească lămâi, dar o limonadă băută în doi are un gust mai bun de multe ori decât cea mai fină băutură băută de unul singur.
În cele din urmă, ceea ce uneşte căi şi visuri şi le tine legate este cuvântul. Acelaşi cuvânt din care ne tragem cu toţii şi în care ne întoarcem, pe care îl căutăm toată viaţa, uneori orbi la circumstanţe, alteori excesiv de conştienţi de ele – dragoste. Atâta vreme cât în ea se află rădăcina lucrurilor, curgerea nisipului şi curgerea noastră prin el vor fi mereu convergente – cu sau fără o bucată de hârtie care să o ateste.

© Liliana Negoi

Doi tei frumoşi :)


Unii dintre voi ştiu că Editura All a desfăşurat de curând a doua ediţie a campaniei Valluntar, care s-a soldat cu plantare de copăcei. Unii dintre voi ştiu de asemenea că am încercat şi eu să îmi ofer sprijinul, adică am postat pe blog două recenzii de carte, iar comentariile voastre au făcut ca ieri să ajungă la mine doi pui de tei, pe care i-am plantat la mine în grădină puţin mai devreme.

Scopul acestui post aici este:

  1. să mulţumesc în primul rând oamenilor minunaţi de la All pentru ideile splendide pe care le au;
  2. să mulţumesc fiecăruia dintre voi care a citit cele două recenzii şi a lăsat un comentariu cât de mic, ajutând astfel la adunarea numărului necesar pentru cei doi pui de tei;
  3. să vă arăt poze cu cei mai tineri membri ai familiei mele – chiar dacă sunt de natură vegetală :).

Acestea fiind zise, iată şi copăceii care acum se acomodează cu noul lor loc:

IMG_7625

IMG_7623

IMG_7621

Recomandare de carte: “Mă sinucid altă dată” de Kerstin Gier


Al doilea titlu pe care am ales să îl recenzez pentru VAlluntar II îi aparține autoarei germane Kerstin Gier. Romanul despre care vorbesc se numește „Mă sinucid altă dată”.

Cartea își propune, în foarte mare, să zugrăvească la persoana I motivele care o determină pe eroina acesteia să ia decizia (expusă de altfel cu o anume detașare) de a se sinucide, precum și felul în care neaducerea la îndeplinire a acesteia contribuie la schimbarea atât a perspectivei asupra propriei vieți cât și a coordonatelor principale ale acesteia.

Geri, eroina romanului, e o femeie de aproape treizeci de ani, cu simptome acute de „fată bătrână”, care rămâne peste noapte fără serviciul care îi asigură întreținerea apartamentului (de altfel nu proprietate personală ci închiriat de la o mătușă) în care locuiește. Decizia sinuciderii în condițiile expuse e prezentată logic și justificat din punctul de vedere al lui Geri, sprijinită de diagnosticul auto-determinat de „nevroză reactivă depresivă”. Evident, orice om obișnuit ar analiza lucrurile și ar găsi cu siguranță soluții mai puțin morbide la „problemele” prezentate. Nu însă și Geri, a cărei ocupație este cea de scriitoare de romane de dragoste. Și pentru că viața nu i-a oferit propria ei „poveste”, se hotărăște ca măcar moartea să o facă – așa că sinuciderea ei, departe de a fi colorată în negru și ascunsă de ochii lumii, este accesorizată cu o rochie roșie extrem de seducătoare și cu o serie de scrisori în care pentru prima data tânăra are curajul să spună destinatarilor (familie și prieteni) ceea ce crede despre ei.

Viața însă, în mod ironic, și nu moartea, este cea care îi oferă lui Geri povestea după care aceasta tânjește, și asta imediat după ce aceasta se trezește în dimineața urmând serii în care ar fi trebuit să se sinucidă, dându-și seama că a trimis deja multitudinea de epistole dar e încă în viață . Ce se întâmplă începând din acel moment vă las să descoperiți singuri, dar pot să vă garantez că în niciun caz nu vă veți plictisi, ba chiar veți râde în hohote. Departe de a fi o lectură greoaie sau dificilă, „Mă sinucid altă dată” poate fi considerată cu ușurință o lecție amuzantă despre punctele de vedere și prioritățile din viață, iar puternicul simț al umorului de care dă dovadă Kerstin Gier cu siguranță vă va pătrunde în suflet.

Acest articol face parte din campania vALLuntar inițiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA.

Recomandare de carte: “Kim” de Rudyard Kipling


A început Valluntar 2 – și pentru mine (ca și pentru mulți alți participanți) acest lucru a adus două noi titluri.
Primul titlu, despre care vă voi vorbi puțin astăzi, este „Kim”, aparținându-i lui Rudyard Kippling. Când am ales cartea din „raftul” editurii mă așteptam să îmi placă, știind cât mi-a încântat imaginația „Cartea junglei” a aceluiași autor. Ce nu mă așteptam să reușească acest volum era să îmi readucă la viață într-un mod surprinzător de rapid copilăria.
Foarte pe scurt, acțiunea întregului roman se petrece în India, în timpul dominației engleze. Personajul principal, care dă și numele cărții, este un copil de origine europeană, rămas orfan și crescut într-o localitate numită Lahore. Deosebit de isteț și descurcăreț, îl întâlnim pe Kim (Kimball O’Hara, pe numele lui complet) la momentul când se bucură din plin de aventura jocului: „Ceea ce îi plăcea la nebunie era jocul de dragul jocului: să umble după pradă, pe furiș, prin cotloane și pe alei întunecoase, să se cațere pe burlane, să pândească și să tragă cu urechea la sporovăiala femeilor.” Apariția în Lahore a unui lama din Tibet, aflat el însuși în căutarea unui Râu al Săgeții, cu proprietăți miraculoase, îi schimbă micului Kim viața, atrăgându-l într-o călătorie pe două planuri – cel fizic, însoțindu-l pe lama în căutările lui, și cel psihic, în care încetul cu încetul copilul Kim îl găsește înlăuntrul său pe adultul Kim. De o savoare aparte sunt atât prezicerile apariției unui taur roșu pe un câmp verde (identificat ulterior cu steagul Irlandei) care îl va ajuta pe erou să devină „mare”, cât și permanentele aluzii mistico-religioase, tipice Indiei, și bogata încărcătură de înțelepciune a vieții desprinsă din experiențele de care are parte pe parcursul călătoriei. Fundalul istoric, presărat cu fapte de spionaj, pe care se suprapune această călătorie de descoperire a sinelui, este nu mai puțin impresionant, mai ales datorită limbajului folosit de Kipling și utilizării unui termen aparent vag dar plin de înțelesuri atunci când se referă la această latură a romanului – „Marele Joc”.
Această carte va rezona poate pe o frecvență distinctă în cazul fiecărui cititor – ceea ce m-a fermecat pe mine personal a fost călătoria propriu-zisă, felul în care am ajuns să văd India prin ochii unui Kim în devenire, felul în care fiecare experiență în parte se adaugă la nucleul plin de inteligență din interiorul copilului, plămădind un adult nu doar înțelept, ci și încântător.

Acest articol face parte din campania vALLuntar inițiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA.