Category Archives: pe româneşte

Firescul continuităţii unidirecţionale a cursului temporal – sau (mai pe înţelesul tuturor) Motivul „Pleacă şi nu privi înapoi”


Se vehiculează în multe istorii un motiv pe care eu personal îl găsesc foarte interesant, şi anume cel al (ne-)privitului înapoi. Îl găsim în clasicul mit al lui Orfeu, unde se concluzionează prin pierderea definitivă a Euridicei la ieşirea din Infern, îl găsim în poveşti precum Farizada din cele „1001 de nopţi”, în care fraţii acesteia devin pietre negre, îl găsim inclusiv în Biblie, în legenda soţiei lui Lot, transformată în stâlp de sare sau în interzicerea privirii înapoi în timpul traversării Mării Roşii de către Moise.

Trecând peste fantezismul ideii, trebuie să mărturisesc că dintre toate variantele de mai sus cea care mi-a atras atenţia în mod deosebit (şi nu datorită implicaţiilor religioase) a fost legenda soţiei lui Lot. Motivul este legat de faptul că deznodământul (transformarea în stâlp de sare) a fost de natură să mă facă să mă gândesc la corelaţii de consistenţă simbolică – în scrierile mele am folosit în mod frecvent diverse elemente cu sens simbolic, de exemplu nisipul pentru ideea de timp, lutul pentru ideea de om, sarea pentru ideea de lacrimi/durere/regret. Privind prin prisma acestor simboluri, privitul înapoi al lui Ildeth (mai multe surse citează acest nume ca aparţinându-i nevestei lui Lot) devine astfel o acţiune cu înţelesuri diferite de cele literale, reprezentând mai degrabă ideea de a privi spre trecut şi de a fi copleşită de regrete.

Extrapolând, şi celelalte istorii conţin acest sâmbure al pierderii identităţii datorită întoarcerii „înapoi” – spre trecut. Împietrirea (Farizada) sau întreruperea împlinirii erotice (Orfeu) sunt doar alternative finale a căror esenţă însă implică prezenţa „sării”, a regretelor.

Mesajul principal pe care îl transmite această linie este ideea că timpul/viaţa are o desfăşurare unidirecţională şi că este necesară în mod deosebit urmărirea acestui fir al desfăşurării, bazat pe credinţa implicită în scopul final, de orice natură ar fi acesta. „Înapoia”, departe de a fi de vreun folos, este prezentată în aceste istorii ca fiind doar un stăvilar în calea progresului, o oprire din evoluţie. Eroul/eroina istoriilor are datoria de a-şi urma calea, înfrânându-şi orice îndoială sau curiozitate, concentrându-se pur şi simplu asupra finalităţii călătoriei/vieţii.

Plecând cumva de la ideea că faptele trecute sunt cărămizi suprapuse pe care se ajunge către viitor, în cazul acestui motiv al privirii în urmă trecutul reprezintă mai mult decât o treaptă sau o ancoră, fiind mai degrabă un opritor. Trecutul nu face decât să împiedice curgerea normală a vieţii, eroului/eroinei cerându-i-se pur şi simplu să meargă mai departe indiferent de circumstanţe. Ce este important este că NU i se cere să se lepede de orice amintire, de orice reziduu al „fostului” – în niciunul dintre cazuri eroul/eroina nu abandonează efectiv trecutul. Se cere doar ignorarea acestuia (sub ameninţarea cu diverse pedepse) în vederea evitării întreruperii cursului normal al călătoriei până la punctul ei final. Neprivirea înapoi nu este astfel, cum probabil am fi tentaţi să credem iniţial, o rupere de trecut, o dezrădăcinare.

Am putea să ne întrebăm de ce este atât de importantă această unidirecţionalitate a „călătoriei”, a vieţii. Ce face ca sensul deplasării să fie unul singur, doar înainte, niciodată înapoi? Încercarea de asumare a coordonatelor temporale ale umanităţii? Încercarea de imprimare în conştiinţa umană a ideii viitorului? A consecinţelor? Încercarea de a înrădăcina conceptul de desensibilizare faţă de trecut? Ideea de subliniere a naturii evanescente a vieţii? O altă formă a maximei „Carpe diem”? Indiferent care dintre acestea (sau altele) sunt motivele reale, finalitatea este faptul că omului nu i se permite să îşi manifeste regretele faţă de trecut, nu i se permite să irosească timpul pe ceea ce “a fost”. Aparent, privitul înapoi echivalează cu întoarcerea în trecut, la momentul/locul/fapta condamnat/a, iar interdicţia de fapt capătă astfel aspectul învingerii tentaţiei prezentate sub o altă formă.

Întoarcerea/privitul înapoi nu este, deci, atât de natură fizică, cât de natură morală şi psihică. Nu avem de-a face cu o căutare fizică, ci una retrospectivă, analitică în esenţă, care ne face să ne întrebăm câtă putere se crede că poate avea o asemenea privire asupra schimbării cursului vieţii. O altă idee ar fi cea că, sub imperiul unei asemenea priviri înapoi, acţionarea ulterioară nu ar mai fi imparţială ci guvernată de resentimente, de regrete, de îndoieli.

Nu este însă obligatoriu să privim această „pedepsire” a privitului înapoi ca fiind de natură negativă. Dacă luăm în considerare faptul că se doreşte ruperea de o zonă cu probleme (smulgerea iubirii din infern, fuga din sclavie, dobândirea unor valori „de neasemuit”, părăsirea unui mediu dăunător) constatăm că scopul final este de „înălţare”, de „ridicare”, de „plasare pe o treaptă mai înaltă”. În cazul acesta, „pedepsirea” capătă mai degrabă conotaţii „părinteşti”, intenţia fiind aceea de a uşura cumva trecerea în zona mai înaltă şi desprinderea de trecut, de a facilita evoluţia. În acest sens, psihologic vorbind, s-a demonstrat că „trăirea în trecut” nu este utilă, nu este productivă, împiedicându-ne să ne folosim la maxim de potenţialul nostru vital. Lecţia odată învăţată, materialul didactic îşi pierde utilitatea, scopul lui fiind limitat. Ideea poate să semene oarecum cu îndemnul pe care îl primesc de exemplu căţărătorii la înălţime, de a nu „privi în jos”, evitând astfel posibilele ameţeli şi, ca urmare, căderi.

Timpul şi spaţiul capătă astfel dimensiuni carteziene la nivel psihologic, direcţia vieţii devine cumva pre-trasată, deşi lipsesc aparent explicaţiile motivelor acestei pre-trasări. Sau, dacă ne gândim că întreaga acţiune se desfăşoară la nivel simbolic, poate că motivele sunt şi ele expuse, dar sunt camuflate sub alte simboluri adiacente. Abaterea de la „drum”, fie şi doar ipotetică, nu îşi are rostul. Omul însă, în esenţa lui, a dat rareori dovadă de o credinţă absolută, care să nu pună la îndoială cauze şi motive şi în virtutea căreia el să acţioneze lăsându-se „dus de val”. Orfeu o pierde pe Euridice, Ildeth devine stâlp de sare, fraţii Farizadei devin bolovani negri şi chiar şi Farizada, fără ajutorul smocurilor de lână băgate în urechi (truc sugerat de un bătrân ale cărui nume şi origine sunt necunoscute) poate că nu şi-ar duce sarcina la bun sfârşit. Contestarea acestei pre-trasări a destinului se naşte probabil din dorinţa ascunsă a omului de a domina aspecte ale vieţii pe care nu le cunoaşte, care nu îi sunt încă dezvăluite, care îl depăşesc din multe puncte de vedere. Expresia „crede şi nu cerceta” capătă, în acest context, alte dimensiuni. Omul este încă mic, limitat, departe de acea cunoaştere în baza căreia o privire către trecut să rămână doar o privire către trecut, fără a-i „împietri” evoluţia sau a-l face sclavul regretelor ulterioare inutile. O povestioară interesantă în acest sens (faptul că este inutil să ne cramponăm de trecut) este cea în care Buddha, cerându-i-se scuze într-o zi de către un om care, cu o zi în urmă, îl scuipase, afirmă următoarele:

“Să te iert? Dar eu nu sunt acelaşi om pe care l-ai scuipat ieri. Fluviul Gange curge mai departe, el nu este acelaşi Gange de ieri. Fiecare om este un râu. Omul pe care l-ai scuipat ieri nu mai este aici. Arăt ca cel pe care l-ai scuipat ieri, dar nu sunt acelaşi, deoarece multe s-au întâmplat în aceste ore! Râul a curs atât de mult. Aşa că eu nu te pot ierta, deoarece nu ţi-am purtat niciodată ranchiună.

Tu, de asemenea, eşti un om diferit de cel care m-a scuipat ieri. Văd că nu mai eşti acelaşi om care a venit ieri aici, deoarece acel om era supărat şi furios, pe când tu ai venit să te închini la picioarele mele. Cum să fii tu oare acelaşi om? Nu eşti acelaşi om, aşa că haide să uităm de cele întâmplate. Aceste două persoane, omul scuipat şi omul care a scuipat, nu mai există. Vino mai aproape. Să vorbim despre altceva.”

Acest „privit înapoi” este însă un motiv utilizat relativ rar, cel puţin în mod explicit, în condiţiile în care, uzual vorbind, retrospectivele nu sunt considerate a fi dăunătoare, ci a avea scopuri didactice bine determinate. Învăţăm din trecut, învăţăm din greşeli. Ceea ce trebuie să reţinem însă este faptul că nu trebuie să ne lăsăm dominaţi de erorile din trecut – filtrarea faptelor şi a consecinţelor trebuie doar efectuată în mod lucid, „la rece”, de la distanţă, fără re-implicare.

Amir


Amir privea în gol, mângâind cu o mişcare inconştientă capul pisicii tolănite lângă el pe divan. Felina, dusă în lumea viselor, torcea sub atingerea monotonă a degetelor bărbatului, ignorându-l aşa cum îşi ignoră majoritatea pisicilor stăpânii, în vreme ce, prin faţa ochilor lui, se perindau, ca nişte ceţuri molcome de toamnă, chipuri rămase fără nume.

Pe fereastra de lângă el se puteau vedea străzile pietruite ale micului oraş, acum pustii, nemaiaşteptând nimic. Ici-colo, tufele de iasomie, de care nu mai avusese nimeni grijă, îşi întinseseră crengile încărcate de flori în toate direcţiile, nestânjenite, căutând parcă să se convingă că erau libere. O adiere le purtă parfumul sidefiu către fereastra deschisă a lui Amir, făcându-l pe acesta să scoată un geamăt surd, care era doar umbra urletului ce i-ar fi părăsit gâtlejul, dacă ar mai fi găsit în el puterea să urle. Strângând pleoapele, bărbatul lăsă o lacrimă să i se strecoare printre gene, urmărindu-i cu gândul drumul pe obrazul nebărbierit. Aşa cum se împiedica lacrima în ţepii din barbă i se împiedicaseră şi lui cândva paşii în scaieţii de pe un alt drum pe care călcase într-o linişte la fel de sărată ca aceea de acum.

Însă n-ar fi urlat de singurătate. Nu. Singurătatea nu îl deranjase niciodată. Ba dimpotrivă. Pisica torcându-i sub degetele care o mângâiau absente era chiar o prea bogată prezenţă în preajma lui, şi dacă ar mai fi existat ţipenie de om în oraş, care să îl fi cunoscut cât de cât, ar fi spus acelaşi lucru. Amir fusese mereu un singuratic, încă de pe vremea când se pripăşise pe aceste meleaguri, venind…nimeni nu ştia de unde. Era zgârcit la vorbă şi nu spusese nimănui mai nimic din toate câte i se întâmplaseră înainte să se aşeze în casa de pe colină, pe care stăpânii dinaintea lui o abandonaseră de mult timp. Bărbatul, ajuns deja la a două tinereţe în momentul când păşise pentru prima dată pragul acelei case, făcuse doar ochii roată prin curtea de piatră în mijlocul căreia ţâşnea apa unei fântâni în formă de peşte arcuit. Atinsese cu vârfurile degetelor basoreliefurile tocite de pe pereţi, aruncase o privire în josul colinei printr-una din ferestre şi hotărâse să rămână aici. Apoi se apucase să repare ce era de reparat, încet, fără să se grăbească, făcând singur tot ce era de făcut.

Mai întâi, văzându-l cât era de priceput în ale zidăriei, oamenii locului crezuseră că era zidar de meserie. Apoi venise rândul tâmplăriei, şi formele pe care le căpăta lemnul în mâinile nou-venitului îi îndemnaseră pe locuitori să îl creadă măcar tâmplar, dacă nu chiar sculptor. După aceea însă rămăseseră uimiţi când îl găsiseră, într-o bună zi, pictând tot felul de lucruri pe pereţii casei – locuri şi fiinţe care dădeau impresia că erau atât de vii, de adevărate, încât trebuia doar să faci un pas şi te aflai lângă ele. Şi-atunci îl crezuseră pictor. Venise apoi rândul grădinii, şi când fructele şi florile lui crescuseră mai frumoase şi mai parfumate decât ale tuturor celorlalţi, oamenii îl numiseră grădinar. După o vreme însă renunţaseră să mai ghicească ce meserie avusese bărbatul – pur şi simplu, când era nevoie de cineva care să facă un lucru la care alţii nu se pricepeau, lumea se învăţase să spună „Du-te la Amir, el sigur ştie cum să facă asta.” Iar Amir o făcea. Părea să nu existe nimic care să fie străin mâinilor şi cunoaşterii sale, oricât de migălos sau de ciudat. Făurea bijuterii delicate din te miri ce la fel de uşor cum cânta din fluiere pe care tot el le făcea şi la fel de uşor cum prepara leacuri din tot soiul de buruieni pentru orice durere sau cum repara lucruri stricate. Până şi să coasă ştia mai bine decât oricare dintre femeile locului, spre marea ciuda a unora dintre ele.

Amir însă nu se lăuda cu ce ştia. Pur şi simplu făcea ce era de făcut atunci când se ivea nevoia, de fiecare dată perfect şi de fiecare dată scoţând un soi de mormăit continuu în timp ce lucra, mormăit în care unii credeau că desluşesc cuvinte ale unei alte limbi, dar pe care nimeni nu îl înţelegea cu adevărat.

Nu întârziaseră să apară şi femei care să încerce a şi-l face soţ, însă bărbatul le îndepărtase repede, fără a se chinui prea tare să le spună „de ce nu” şi fără a încerca să fie blând sau mângâietor în refuzul lui. Bineînţeles, pasul următor fuseseră bârfele, care mai de care mai colorate, ba spunând că probabil o fi având nevastă pe alte meleaguri, ba şoptind pe la colţuri că de fapt nu femeile ar fi cele care să îi placă, ba mai strecurând vorbe cum că de fapt n-ar fi în stare să ţină nevastă – Amir însă nu se sinchisise de nimic din acestea, văzându-şi mai departe de ale lui, iar cu timpul, gura femeilor se închisese în ceea ce-l privea, lăsându-l în pace.

Sub degetele bărbatului pisica se răsuci plictisită, căutându-şi altă poziţie. Amir închise ochii şi trase adânc în piept mirosul dulceag. Vântul cald şi uşor al serii, desenând vagi arabescuri pe chipul şi pe gâtul lui, îi aminti deodată de vârfurile degetelor ei, iar trupul i se cutremură sub povara unui fior ale cărui rădăcini nevăzute mergeau adânc în trecutul său. Degetele ei miroseau a iasomie şi a nisip fierbinte. Sau cel puţin aşa ţinea el minte. Trecutul lui începea şi se termina cu ea, în clipa aceea când deschisese ochii sub un soare care îl pârjolea cu totul în mijlocul unui deşert necunoscut. Ţinându-i capul în poală, mâinile ei, răspândind în jurul lor acel parfum ameţitor, îi picurau apă pe buzele crăpate, întorcându-l la viaţă. Cine era şi cum ajunsese acolo însă Amir nu-şi amintea, mai cunoscându-şi doar numele. Chinuindu-se, cu vocea zgariindu-i gâtlejul uscat, o întrebase cum o chema, iar ea răspunsese simplu, „Nur”, apoi îi apăsase blând gura cu degetele umede, oprindu-l de la a mai vorbi. Amir închisese ochii pentru o clipă – sau cel puţin aşa i se păruse lui. Când îi deschisese din nou se afla cu capul tot în poala ei, dar acum era seară şi în jurul lor părea să fi răsărit de nicăieri o oază. Mâna ei, îndepărtând uşor firele de nisip de pe faţa lui, era mai delicată şi mai mătăsoasă decât adierea alunecând printre frunzele curmalilor, iar ochii ei negri, migdalaţi, puteau parcă să citească până în miezul sufletului său. O altă clipire a lui Amir – şi se făcuse dimineaţă. Degetele ei îi strecurau în gură smochine, însă oricât de dulci ar fi fost fructele, acestea i se păreau lipsite de gust faţă de surâsul ei, iar bărbatul nu mai ştia dacă să vrea să se întremeze sau să îşi dorească să moară atunci, pe loc, doar că să moară în braţele ei. Spunându-i asta, ochii ei se umbriseră timp de o clipă, ca mai apoi să se aplece uşor deasupra lui şi să îl sărute – un sărut în care Amir crezuse că descoperă deodată toate rosturile universului, şi închisese ochii cuprins de o fericire supremă. Când îi deschisese din nou însă Nur dispăruse, laolaltă cu orice dovadă a faptului că fusese vreodată lângă el, iar Amir aproape că îşi pierduse minţile, nemaiînţelegând dacă tot ce i se întâmplase fusese adevărat sau doar un miraj al deşertului.

După ce mai zăbovise o vreme în oaza aceea, încercând să nu o ia razna, nemaiştiind ce să creadă şi uscându-se de dorul tinerei căreia nu îi cunoştea decât numele, pe Amir îl cuprinsese disperarea şi se hotărâse să se întoarcă acolo de unde îl salvase ea, adică în braţele morţii. Aşa că într-o bună zi se ridicase, mângâiase cu privirea locul unde stătuse (sau unde crezuse că stătuse) ea, şi, privind deşertul, începuse să se afunde tot mai adânc în căldura densă a acestuia, printre scaieţi uscaţi, dorindu-şi să îşi piardă urma. Ca un făcut însă, paşii săi îl duseseră pe calea către oraşul în care se afla acum. Deşi nu era unul de-al lor, oamenii îl acceptaseră cu uşurinţă, lăsându-l să se aşeze în casa aceea părăsită. Nu povestise nimănui nici cum ajunsese acolo, nici puţinul pe care îl cunoştea despre sine însuşi – până la urmă ce mare lucru era de povestit? Însă atunci când, apucându-se de treabă, buzele lui, parcă mişcate de o altă voinţă decât a lui, începuseră să înşire cuvinte într-o limbă aparte, Amir ştiuse cumva că acelea erau vorbe de dragoste pentru Nur. Nu ştia cum fusese sădit înăuntrul său graiul acela străin, îi plăcea să creadă că o făcuse însăşi tânăra, atunci când îl sărutase, dar atât de mult îl bucurase că în felul ăsta o avea cumva din nou lângă el, încât continuase să murmure acele vorbe, ca pe o rugăciune. Şi la adăpostul acelor vorbe, tot ce se apuca să înfăptuiască devenea bun făcut.

Nici asta nu le spusese oamenilor – pe de-o parte de teamă că nu l-ar fi crezut sau înţeles nimeni, şi pe de altă parte din cauza unui amestec de egoism şi zgârcenie – măcar în vorbele acelea Nur era a lui şi doar a lui, şi nu voia să o împartă cu nimeni. Aşa că se închisese în sine şi se mulţumise să îşi trăiască dragostea îndărătul pleoapelor coborâte noaptea şi înăuntrul acelor vorbe, care nici măcar el nu ştia de unde veneau, ziua.

Anii trecuseră, iar micul oraş în care Amir se refugiase se golise pe nesimţite. Oamenii plecaseră sau muriseră, dispărând până la unul, până când Amir rămăsese singurul vieţuitor prin părţile acelor locuri. El însă băgase în seama prea puţin acest lucru, abia mulţumindu-se că nu mai era nimeni care să îl smulgă din stările lui de reverie în care avea în faţa ochilor doar chipul ei.

La fel ca acum.

Urmându-şi obiceiul, ca în fiecare seară, Amir continuă să privească pierdut pe geam, sorbind din ochi fiecare rază de soare, până când acesta se pierdu într-o mare sângerie dincolo de deşert. Parfumul iasomiei se ondula pe simţurile bărbatului precum iedera pe coloanele din faţă casei. Nepăsător faţă de curgerea timpului, singur în oraşul uitat de lume, printre buzele lui începură să alunece, pentru a cine ştie câta oară, cuvintele vii ale şuvoiului nestăvilit din inima sa. Şi de fiecare dată când între murmurele lui se ivea numele ei, cerul nopţii se mai lumina cu o stea.

© 2016 Liliana Negoi

Siranoush


Lemnul podelei avea un scârţâit aproape catifelat, aşa cum se făcea auzit sub paşii ei. Îmbrăcată sumar, Siranoush se aşeză în mijlocul sălii, respiră adânc şi privi în linişte prin semiîntuneric. Nu se afla nimeni în preajmă. „Încă”, suspină înăuntrul ei tânăra. Tăcerea care o învăluia în astfel de momente i se părea ca o cafea cremoasă, picurându-şi tăria şi dulceaţa în venele ei cu încetinitorul, ajutând-o să îşi regăsească ritmul şi pregătind-o pentru ce urma. Privirea îi alunecă apoi spre picioare, mai mult ghicindu-şi prin obscuritatea mătăsoasă cicatricile, urmele durerilor de altă dată, umbre ale atâtor nopţi nedormite şi zile de chin. Între toate acelea era o singură urmă căreia nu îi cunoştea originea. Madame îi spusese că o avea deja pe picior atunci când o găsise ea, slabă, înfometată şi chircită la colţul unei străzi, cerşind mila trecătorilor. Însă oricât de mult încercase, tânăra nu reuşise să descopere în trecutul ei motivul căruia îi datora acel prim semn de pe coapsa stângă, semănând izbitor de mult cu o lacrimă. Părea a fi un semn din naştere, dar nu era nimeni care să îi lămurească acest lucru. Şi pentru a nu ştiu câta oară, privindu-l, pe buzele ei înflori un surâs ciudat, aflat undeva la graniţa dintre ceresc şi amar, genul acela de zâmbet care îţi rămâne în minte mult după ce s-a şters de pe chipul din faţa ta, mult chiar după ce chipul din faţa ta a devenit o umbră.

Cândva, învinsă de curiozitate, Siranoush o întrebase pe Madame de ce o culesese din ploaia aceea de sfârşit de octombrie, iar Madame, ascunzându-şi sclipirea fugară din ochi, îi spusese cu un soi de sadism în voce că era ceva atât de artistic în mizeria ei, în felul în care îşi sucise picioarele pe lângă corp, încercând să se încălzească, încât în mintea ei răsunase doar un singur gând: „Trebuie să fie a mea!” Aşa că s-a îndreptat încet spre ea, s-a aplecat cu poate un strop mai mult de graţie decât era necesar în acea situaţie, dar destul cât să îi capteze atenţia micii orfeline, a prins-o cu fermitate de sub bărbie, obligând-o să ridice ochii către faţa ei, şi i-a spus „Tu vii cu mine.” Iar Siranoush, cumva sedusă de apariţia aceea atât de dureros de diferită de lumea ei, se ridicase şi o urmase. Era ciudat să priveşti acel cuplu de la distanţă, femeia înaltă şi filiformă, atât de elegantă, franţuzită până în măduva oaselor, ţinându-şi umbrela cu un aer de superioritate nemascat, şi fetiţa care nu avea mai mult de şapte ani, mică, slabă, îmbrăcată sărăcăcios şi murdar, udă până la piele de ploaia măruntă şi rece şi cu şuviţele încâlcite atârnându-i pe spate. Erau atât de altfel una faţă de cealaltă, şi cu toate acestea exista ceva invizibil care părea să le unească, ceva ce nu putea fi numit. Îndepărtându-se încet de colţul acelei străzi, schimbaseră doar câteva cuvinte. Femeia o întrebase cum o cheamă. „Siranoush, Madame”, răspunsese cu glas firav fetiţa. Avea familie? „Nu, Madame.” Era orfană? „Nu ştiu, Madame.” La drept vorbind, nu ştia nici măcar dacă Siranoush era numele ei adevărat, însă aşa îi spunea o cerşetoare bătrână care îi mai dădea din când în când câte ceva de mâncare, iar copila, necunoscând bunătatea decât din mâna acelei femei, o numise „bunică” şi acceptase botezul neoficial al acesteia.

Madame o luase la ea acasă, pusese să fie spălată, pieptănată, îmbrăcată curat, i se dăduse să mănânce şi fusese dusă să doarmă într-o cameră cu un pat cum fetiţa nu îşi amintea să fi avut vreodată. Dimineaţă, când servitoarea venise să o trezească, o găsise pe fată ghemuită într-un colţ al unui fotoliu. Întrebată de ce nu dormise în pat, Siranoush răspunsese că îi fusese ruşine şi teamă. Madame slobozise un hohot de râs domol şi rece şi îi spusese că de-acum înainte urma să trăiască în casa ei, aşa că era cazul ca fata să se comporte ca atare. Siranoush murmurase doar „Am înţeles, Madame”, şi se aşezase timidă la masă. Noaptea următoare, stând în picioare în faţa patului imens şi a cearşafurilor impecabile, pe copilă o încercase un sentiment straniu, ca şi cum în loc să meargă la somn trebuia să meargă la luptă, iar patul acela era fortăreaţa pe care trebuia să o cucerească. Îl privise îndelung, neştiind ce arme ar fi putut să folosească împotriva acelui vârf prea alb şi prea dantelat faţă de zdrenţele cu care se obişnuise până atunci, şi în cele din urmă se urcase în mijlocul lui şi o podidiseră lacrimile, strângând în braţe o pernă pufoasă. Şi era atâta suferinţă sinceră în lacrimile ei de copil, încât patul deodată i se predase, învăluind-o cald şi moale, parcă spunându-i că întotdeauna îşi va găsi liniştea acolo, în sânul lui mirosind a flori şi levănţică.

După câteva zile în care i se dăduse timp să se obişnuiască cu noua locuinţă, fetei i se înfăţişase motivul pentru care Madame o adoptase, sub forma unei săli imense, goale, cu oglinzi pe toţi pereţii şi bare ajutătoare, cu parchet vechi pe jos şi cu un pian poate şi mai vechi într-un colţ – sala de balet în care, aflase ea mai târziu, Madame fusese profesoara unora din cele mai talentate balerine ale vremii. Fata fusese îmbrăcată într-un combinezon de balet, făcut special pentru ea, şi avusese parte de prima lecţie în care Madame avusese prilejul să se felicite încă o dată pentru inspiraţia de care dăduse dovadă când o adoptase. Copila avea o flexibilitate neobişnuită, naturală, şi apropierea de muzică făcea ca mişcările ei, fragile şi elastice, să capete un aer de o eleganţă aparte. Iar faptul că talentul ei o făcea fericită pe cea care o smulsese străzii o îndemna pe Siranoush să se silească să se ridice la înălţimea aşteptărilor aceleia.

Timpul a început să treacă tot mai repede, pe măsură ce lecţiile de balet deveniseră tot mai lungi şi mai grele. Greşelile deveniseră tot mai aspru pedepsite, iar ştacheta fusese ridicată tot mai sus. Până şi muzica pianului, care la început o fascina, devenise după un timp ceva obişnuit, şi când lecţia îi fusese anulată la un moment dat pentru că Tanja, bătrâna corepetitoare, lipsise dintr-un motiv oarecare, fetei îi fusese ruşine de fericirea care o încercase.

Da, oftă Siranoush, fusese din ce în ce mai rău. Patul, la fel de moale ca în prima noapte, avusese ocazia tot mai des să simtă pe aşternuturi lacrimile de oboseală şi frustrare ale copilei, care avea momente când îşi ura pur şi simplu talentul, pentru ca apoi să aibă remuşcări şi, revenind în sala de lucru, să mângâie poantele de satin care o aşteptau cu credinţă în acelaşi colţ mereu. Ca şi acum.

Privindu-şi în continuare picioarele, Siranoush se gândi că poate, dacă Madame ar fi dat dovadă vreodată de un dram de omenie în toţi anii aceia, ea n-ar mai fi suferit atât. „Da, dar poate că nici nu ajungeam atât de sus…”, recunoscu ea în sine, cu înţelepciunea pe care ţi-o dau numai strugurii acri. Deşi încântată de minunata descoperire, nu fusese niciodată milă în gesturile femeii. Niciodată îngăduinţă. Niciodată dragoste. O dată sau de două ori păruse să simtă gustul unui soi de blândeţe în privirea acesteia, dar aceasta se dizolvase repede în vocea care îi biciuia auzul mereu şi mereu cu rutinele de lucru. „Plié…tendu…rond de jambe…fondu…battement…arabesque…” Aşa că Siranoush învăţase repede că, deşi o salvase de pe străzi, Madame era la fel de rece ca ploaia în care o găsise în ziua aceea.

Singura care nu încetase să îi zâmbească, zi de zi, lecţie de lecţie, era bătrâna Tanja, care în rarele momente când Madame le lăsa singure nu pierdea ocazia să îi mai cânte şi altceva decât eternele piese de lucru pentru balet, de obicei dansuri populare pe care copila ţopăia plină de bucurie, uitând şi de tehnică şi de poziţii şi de tot. Tot ea fusese şi cea care îi mai strecura din când în când, cu un surâs conspirativ, câte-o bomboană, încălcând astfel regulile alimentare drastice impuse de Madame şi îndulcind eforturile copilei. Acele clipe furate în joacă fuseseră salvarea fetei, şi nu o dată îmbrăţişările ei pline de recunoştinţă umpluseră cu lacrimi ochii bătrânei. Tocmai de aceea, momentul în care Tanja încetase din viaţă fusese pentru Siranoush momentul în care se crezuse pierdută pentru a două oară în viaţă, simţindu-se din nou mică şi îngheţată şi abandonată pe o stradă în ploaie. Ea şi bătrâna pianista nu petrecuseră împreună decât timpul de la repetiţii, dar acesta fusese atât de bogat încât golul apărut la moartea femeii în sufletul fetei păruse un vid absolut. Privită de la distanţă de ochii inexpresivi ai lui Madame, care îi dăduse vestea, Siranoush plânsese îndelung, mângâind clapele care şi ele păreau mai reci deodată, dându-şi seama cu oarecare groază că acum nu îi mai rămânea nimic. Sau aproape nimic. Aşa că se azvârlise în repetiţiile de balet cu aceeaşi disperare cu care se aruncase în patul acela alb cu câţiva ani în urmă, nemaiinteresând-o altceva, şi baletul, simţindu-i durerea din suflet, se deschisese în gesturile ei precum o floare, hrănindu-se cu întreaga ei suferinţă. După un timp, durerea se îmblânzise, pe măsură ce această a două fortăreaţă îşi predase una câte una tainele către fată, iar Siranoush învăţase să îşi ascundă privitorilor atât cicatricile trupului, cât şi pe cele ale sufletului. Şi cu toate că spectatorii o adorau de fiecare dată când îi vrăjea cu graţia ei ieşită din comun, distanţa de la extazul lor şi până la sufletul ei ajunsese la fel de mare ca distanţa dintre inima ei şi inima lui Madame, singura fortăreaţa pe care nu o cucerise, dar pe care nici nu mai simţea nevoia să o facă.

-Vă cer scuze domnişoară, dar trebuie să pregătim scena!

Vocea hârâită a directorului de teatru o scoase din visare, iar tânăra înclină uşor capul, se ridică şi plecă spre cabina ei. Nu mult timp după aceea, aceeaşi voce hârâită anunţa, în liniştea absolută a sălii de data asta arhipline, prezenţa excepţională pe scena lor a balerinei de talie internaţională Siranoush ***, într-un ultim spectacol înaintea turneului pe care urma să îl întreprindă în mai multe ţări, iar apariţia tinerei în lumina reflectoarelor se petrecu într-o cascadă de urale şi aplauze, ca de obicei. De undeva din întuneric muzica începu să curgă, iar Siranoush izbucni deodată în mijlocul scenei ca un şuvoi de frumuseţe, cald şi bogat, spre încântarea celor din sală.

Din penumbra culiselor, fără ştirea fetei, Madame îşi privea creaţia desfăşurându-se vie sub ochii atâtor oameni, cu un amestec de mândrie şi durere rece în ochi, şi arsura bruscă de pe coapsa stânga îi aminti, pentru a nu ştiu câta oară, de semnul din naştere în formă de lacrimă ce se găsea acolo, ascuns vederii celorlalţi, mărturie a faptului că, la un moment dat, în trecut, în pieptul ei existase, totuşi, o inimă.

© 2015 Liliana Negoi

Luca


Privi o vreme absent fulgul de păpădie care aterizase în cana aburindă din faţa lui, apoi îl luă cu vârful linguriţei şi îl lăsă pe marginea farfurioarei. Era plictiseală în dimineaţa asta, nu intrase încă nimeni în cafenea, soarele se ridica imperturbabil pe cer, iar el avea prea mult timp liber. Într-un impuls de sinceritate, recunoscu în sinea lui că nici nu şi-ar fi dorit altceva în acest moment – era ceva atât de delicios în dolce far niente-le în care se scufundase încât viaţa alunecând lent pe lângă simţurile lui părea doar un val de caramel topit, prin auriul căruia mai răzbătea până la el din când în când câte un detaliu minor, precum o adiere de vânt agăţându-i-se de obrazul nebărbierit sau motorul îndepărtat al unei maşini. Aşa că se mulţumi să se tolănească mai bine pe scaunul confortabil, întinzând picioarele sub masă, trăgându-şi pălăria albă pe ochi şi apoi încrucişând braţele pe piept. În colţul gurii îi înflori un zâmbet de satisfacţie – cum să nu adori pur şi simplu o asemenea dimineaţă?!

În timp ce zăcea aşa, savurând liniştea, nu putu să nu observe prin pălăria uşoară o umbră ştergându-l în treacăt, şi poate că nu s-ar fi ostenit să îi dea atenţie dacă în acelaşi timp nu i-ar fi pătruns în nări o mireasmă discretă, bătând când spre caise, când spre vanilie, care îi umplu instantaneu gura de apă, făcându-l să îşi imagineze, împotriva voinţei lui, cum ar fi fost să simtă gustul unei cărni astfel parfumate. Intrigat de reacţia delicioasă pe care i-o stârnise din senin acea aromă în simţuri, Luca îşi ridică uşor pălăria de pe ochi cu vârful unui deget, căutând din priviri sursa inedită de plăceri surprinzătoare, şi atunci o văzu pe „ea”. Iar „ea” nu părea a fi cu nimic mai prejos de imaginea din mintea lui, aşa cum păşea fără zgomot, îmbrăcată în pantalonii şi tunica albă de in ce fluturau în bătaia vântului, conturându-i când şi când rotunjimile. În podul palmelor lui deveni deodată dureros de prezentă senzaţia acelor forme dezvelite de material, iar el ştiu că acum nu mai putea să-şi tragă pălăria la loc peste ochi. „Ea”, aşezându-se la o masă aflată la umbră, undeva în raza lui vizuală, părea să îl ignore cu desăvârşire, cerând cu voce scăzută chelnerului o cafea şi un suc de portocale şi scoţându-şi din geantă o carte pe care se apucă să o citească pe îndelete.

Parcă temându-se ca mişcările lui să n-o sperie asemenea unui fluture, Luca apucă încet cana din faţa lui, în care între timp cafeaua se răcise, şi sorbi uşor, fără zgomot, lichidul negru şi amar. Privirea lui alunecă de-a lungul bentiţei albe care înfrâna cu greu firele negre şi ondulate răzvrătindu-se cu bucurie în vânt. Din când în când, mâna ei dreapta înlătura, ca un reflex, câte o şuviţă mai obraznică de pe frunte sau de pe gură, cărora nici cele mai exigente standarde ale lui Luca nu erau în stare să le descopere vreun cusur. Iar ochii…fără a fi în stare să le vadă culoarea din cauza distanţei, bărbatul se trezi sperând din tot sufletul că erau verzi. „Trebuie să fie verzi…verzi şi amari…ca absintul…” Gândul răsărit în mintea lui avu darul să îl amuze, şi timp de o secundă gustul amar al cafelei din faţa lui deveni în mod proustian gustul amar al unor nopţi nedormite de altădată. În nopţile acelea învăţase că nu întotdeauna ceea ce este amar e şi neplăcut, şi că până şi piatra se lasă îmblânzită dacă ştii unde şi cum să o atingi. „Şi mai ales cu ce”, completă el în minte lecţia care nu încetase nici măcar după atâţia ani să îl bântuie.

Enervat deodată de izul melancolic pe care îl împrăştiau gândurile lui, Luca clipi des ca să înlăture valul ce i se aşternuse pe ochi şi îşi fixă privirea din nou asupra femeii. În aceeaşi clipă, o zvâcnire a vântului dinspre ea către el îi aminti din nou de parfumul aparte care îl smulsese din reveria dimineţii de vară, iar el inhală adânc, parcă încercând să memoreze acea aromă, până când excesul de oxigen îl ameţi. Da, parfumul ăsta era singurul lucru pe care nu ar fi reuşit să îl reproducă niciodată într-o sculptură, oricât de complexă şi migăloasă. Cum să smulgi pietrei un chip cu ochi verzi ca absintul mirosind a caise şi a vanilie?! Şi cu toate astea, pe vremuri putea să jure că profesorul lui reuşea să facă exact asta, spre disperarea şi frustrarea profundă pe care el şi ceilalţi trei colegi ai lui le simţeau atunci când, admirând câte-o creaţie de-a bătrânului, ştiau cu toţii pur şi simplu că modelul, necunoscut lor, avusese ochi de-o anumită culoare sau mirosise într-un anume fel. Acela fusese singurul secret pe care bătrânul sculptor nu voise să li-l împărtăşească, spunând doar, în timpul uneia din beţiile lor artistice, că asta era ceva ce fiecare dintre ei trebuia să descopere de unul singur, şi că n-or să descopere decât atunci când o să îi doară fiecare lovitură de daltă ca şi cum ar sculpta în propria lor carne, şi nu în vreo bucată de piatră, oricât ar fi ea de nobilă. Când îl întrebau cine îl învăţase pe el, le răspunsese numai că el învăţase de la altul de dragul căruia piatra prinsese viaţă, apoi izbucnise într-un hohot de râs batjocoritor şi îşi mai pusese un pahar de absint, dându-l peste cap şi căzând într-o stare de beţie profundă, iar ei rămăseseră la fel de neştiutori şi de frustraţi ca şi mai înainte. Pygmalion, cum îl porecliseră cu toţii, murise la scurtă vreme după aceea, ducând cu sine în mormânt acel secret şi poate şi altele, iar Luca suspină, simţind încă o dată gustul invidiei care îl măcinase şi pe el ca şi pe ceilalţi. Îl urâseră la fel de mult cum îl iubiseră toţi patru, pentru că turnase în ei doar atât din stropul lui de geniu cât să îi facă să sape după restul tot timpul şi în toate chipurile. Şi degeaba. Niciunul dintre ei nu reuşise să îl egaleze pe bătrân. Acum, că stătea să se gândească mai bine, poate că era mai corect aşa, să rămână cu toţii solidari în neputinţa lor. Doar Pygmalion fusese în stare să ducă povara unei asemenea invidii, oricare dintre ei s-ar fi prăbuşit sub atâta ura, uneori chiar mărturisită pe faţă. Pe el însă îl amuzase toată ura aia. Îl făcea să radă, iar ei îl urau şi mai tare pentru asta. Când murise însă plânseseră toţi patru ca nişte copii, iar Luca, simţindu-şi deodată ochii umezi, făcu un efort să se întoarcă cu gândul în prezent.

Femeia din faţa lui, la fel de netulburată ca şi mai înainte, continua să citească, în vreme ce vântul, mângâind-o de sus până jos, îi smulse bărbatului un zâmbet. Mâinile lui ar fi făcut o treaba mai bună, încercând să cunoască fiecare linie a trupului acoperit de pânza uşoară. Ar fi învăţat pe dinafară fiecare rotunjime, fiecare adâncitură, fiecare încheietură cu tot cu căldura ei. S-ar fi deprins cu fiecare pulsaţie a sângelui prin venele întinzându-se pe sub pielea netedă şi cu felul în care pieptul ei se ridica şi cobora cu fiecare respiraţie, pentru ca apoi să ştie exact felul în care ar fi săpat cu dalta în piatra din faţă lui. Nu în marmură. Femeia asta din faţă lui nu era o femeie de marmură. Era o femeie de piatră. O femeie de granit. Vântul nu mângâia marmura aşa cum mângâia granitul – sau cel puţin aşa credea el. Avusese mereu o slăbiciune deosebită pentru granit. Iar granitul ar fi fost încântat să ia forma formelor tinerei. Era sigur de asta.

Ceva din el însă îl împiedica să se ridice şi să o întrebe dacă ar fi de acord să îi pozeze. Cumva intrigat, pentru că nu mai păţise asta niciodată, Luca se uită în continuare la ea, încercând să înţeleagă ce se întâmplă cu el. Femeia nu făcuse însă nimic extraordinar până acum, în afara faptului că se aşezase în apropierea lui şi îi invadase prezentul cu acel parfum ieşit din comun. Da, era frumoasă, iar bărbatul recunoscuse asta deja. Însă nu era prima femeie frumoasă care îi apăruse în cale în atâta timp de când sculpta, şi nici prima pe care să vrea să o aibă ca model. „Şi poate nu numai ca model”, îşi tachină Luca propria vârstă, zâmbind cu îngăduinţă celor optzeci de ani care îi îngreunau pletele albe, apoi dădu voie unui oftat discret să îi părăsească pieptul. Însă motivul nu era nici vârsta ei, nici vârsta lui – era sigur de asta. Şi continuând să sape înăuntrul său după acesta, îl găsi într-un târziu ascunzându-se, timid, îndărătul unui singur nume.

„Magdalena”.

Era ceva în atitudinea tinerei femei care îi amintea de fosta soţie a lui Pygmalion, niciodată fidelă acestuia, nici măcar când îmbătrânise. Sau mai ales atunci când îmbătrânise. O singură dată, când ea stătea exact ca femeia din faţa lui de-acum, avusese îndrăzneala să o întrebe într-o doară dacă i-ar poza, iar ea îl măsurase cu o privire rece, încet, de sus până jos, oprindu-şi ochii câteva secunde bune între picioarele lui, secunde în care, deşi nu se aştepta, îşi simţise carnea luând foc, apoi îi răspunsese sec „Nu”. Fuseseră însă spuse atâtea lucruri în acel „nu”, vocea ei strecurând atâtea inflexiuni şi lungind n-ul doar atât de mult încât să îl usture auzul, încât Luca nu mai avusese niciodată curajul să întrebe din nou. Era clar, dalta lui nu era pe placul ei. Sau aşa crezuse atunci.

Faptul că nevastă-sa era o nimfomană notorie însă nu îl împiedicase pe bătrânul sculptor să o iubească la nebunie, iar ea, deşi ridicase infidelitatea la grad de artă, îl iubea la rândul ei cu o patimă bolnavă, declarând mereu sus şi tare că el era dragostea vieţii ei. Pentru Luca şi colegii lui genul ăsta de iubire fusese de neînţeles, până când, după moartea lui, aflaseră că de fapt bătrânul suferise de cancer de prostată, motiv pentru care el fusese acela care, cu ani în urmă, o împinsese pe Magdalena spre alţi bărbaţi, dorindu-şi ca măcar alţii, în locul lui, să o facă fericită. Şi de dragul lui, Magdalena fusese fericită. Când, după moartea lui, femeia încetase deodată să îşi mai caute amanţi, unii spuseseră că s-a pocăit, alţii că avea remuşcări. Pentru cei patru tineri însă adevărul era altul. Magdalena pur şi simplu nu mai avea nevoie să fie fericită. Acum putea să îl iubească doar pe el în tăcere.

Pe Luca îl trecu un fior, gândindu-se la ce însemnase de fapt relaţia dintre cei doi – el, în locul bătrânului, mai degrabă s-ar fi sinucis decât să îndure zi de zi o asemenea iubire. De-asta nici nu se căsătorise niciodată. Şi deodată înţelese. De-asta niciuna din sculpturile lui nu mirosise vreodată a altceva decât piatră sau marmură sau lemn. Pentru că prin venele statuilor lui nu curgea decât praful, pe câtă vreme prin cele ale bătrânului curgea fiecare dintre secundele în care el o nu o putuse iubi întru totul pe Magdalena.

Ameţit de adevărul pe care tocmai îl descoperise, Luca îşi simţi gura uscată şi vru să ia o gură de cafea, descoperind însă că în cana din faţa lui nu mai rămăsese niciun strop. Pentru o clipă se gândi să mai comande una, însă apoi renunţă, puse cana încet la loc pe masă, se sprijini cu spatele de scaun şi se uită în direcţia femeii. Aceasta tocmai se ridicase şi se pregătea să plece, şi când trecu pe lângă el, Luca apucă să vadă cu coadă ochiului, chiar înainte să îşi coboare din nou pălăria pe faţă, că avea într-adevăr ochi verzi ca absintul. „Pygmalion” chicotea amuzat probabil, pe undeva prin ceruri – iar Luca ştiu acum cu siguranţă că următoarea lui sculptură urma să miroasă a caise şi vanilie. Gustul amar de pe limba lui însă nu avea să îl mai părăsească niciodată.

© 2015 Liliana Negoi

când eram mică


[…] când eram mică îmi plăceau granatele. îmi plăceau pentru că aveau acea culoare a sângelui închegat, şi chiar arătau oarecum ca acesta. de ce îmi plăcea însă sângele închegat, asta nu mai ştiu :). îmi amintesc că odată, înţepându-mă la un deget, am colectat cu migală sângele pe un băţ de îngheţată (genul ăla de spatulă de lemn, subţire şi fragilă), până când stropul s-a făcut cam cât un bob de mazăre mai mic, şi am pus cu grijă spatula undeva, deoparte, aşteptând cu răbdare ca sângele să se închege şi sperând că la final urma să arate ca un fel de granat. după o vreme, constatând că nu obţinusem decât un strop ce arăta mai mult a gelatină decât a granat, am înfăşurat cu scotch spatula respectivă, având grijă să nu strivesc „comoara”, sperând că aşa, izolat de aerul din jur, sângele urma să se întărească. apoi am uitat de spatulă. am regăsit-o întâmplător, mult timp mai târziu, şi m-a încercat un sentiment de nostalgie amuzată privind-o, dar n-am găsit în mine curiozitatea de a desface scotchul, ci am azvârlit-o exact aşa cum era. nu e ciudat cum comoara unei vârste e gunoiul alteia?! […]

[…] când eram mică i-am spart mamei mele seturile de porţelan primite la nuntă. mama mi-a povestit că luam câte o ceşcuţă sau o farfurioară, o întrebam „mami, aşa?!” şi ciocăneam uşor cu ea în cimentul aleii de lângă casă, şi mama (deh, mamă :P) răspundea „aşa mami”, moment în care eu, încântată de sunetul pe care îl auzeam, ciocăneam mai tare, până când le spărgeam. nu ştiu dacă nu cumva mama a mai păstrat o farfurioară din acele seturi, drept aducere aminte a clipelor când urechea mea căuta plăcerea sunetelor. acum, stând şi gândindu-mă la acele lucruri, mă întreb, oare de câte ori distrugem inconştient lucruri şi fiinţe pentru simplul fapt că, în acel moment al distrugerii, simţurile noastre se desfată într-un fel nedesluşit nouă!? […]

[…] când eram mică nu îmi plăcea numele meu. mi se părea greoi şi cleios, lipsit de armonice, plat, şi oricât îmi cânta mama cântece despre alte fete care se numeau la fel, mie tot searbăd şi nemuzical mi se părea. o vreme am încercat să descopăr un nume care să îmi placă, şi deşi au fost câteva care, în clipa când le pronunţam, îmi lăsau în gură câte un gust sau o aromă mai interesantă, niciunul din cele pe care le-am citit nu a trezit în mine acea pasiune şi reverenţă care, credeam eu, trebuia să existe în fiecare om faţă de numele său. după o perioada de timp m-am resemnat cu numele primit la botez. crescând şi începând să „scriu”, am retrăit o vreme febra căutărilor de nume, sperând ca măcar un pseudonim literar să îmi ofere ceea ce numele meu nu reuşise. m-am prostit câtva timp cu tot soiul de combinaţii, care mai de care mai ciudate, însă nu am găsit ceea ce doream, aşa că am renunţat şi la pseudonim. poate că strugurii sunt acri – dar dacă nu ne plac strugurii deloc, de fel, mai contează gustul lor?! acum semnez cu numele meu. nici acum nu îmi place, dar am învăţat între timp să navighez printre literele lui, dându-mi seama că numele nostru e doar un nume. consistenţa, forma, gustul şi glasul lui sunt însă cele pe care i le dăm noi, cei care îl purtăm. al meu acum îmi miroase a cărţi şi a cuvinte, şi deocamdată e de ajuns. […]

© 2015 Liliana Negoi

Jacinta


O chema Jacinta. Nimeni nu ştia de ce maică-sa o numise aşa la naştere – poate că sperase că, dându-i un nume de floare, urma să îi fie trecută cu vederea originea gitană (trădată, de altfel, din plin de trăsăturile oacheşe şi privirea ca un lac negru fără fund). Sau poate că atât de preţioasă îi fusese mica povară încât considerase că merita să fie numită după piatra cu care era împodobit un mic inel de alamă, singură comoară pe care, de altfel, ţigăncuşa o şi moştenise la moartea mamei ei. Indiferent de motiv însă, la venirea sa pe lume Jacinta se pricopsise cu numele acela, pronunţat cu un accent uşor portughez (genul ăla de accent rotund şi cărnos, care îţi umple gura cu totul, învăţându-te să atingi sunetele cu toţi muşchii cunoscuţi sau necunoscuţi ai cavităţii bucale).

Jacinta mergea încet spre casă, şontâc-şontâc, pe marginea bulevardului. Cele două cârje abia dacă o ajutau să se târască printre oamenii prea grăbiţi să o bage în seama. Bărbaţii nu ştiau mare lucru despre ea, iar femeile ştiau doar că, în schimbul unor sume de nimic, Jacinta le ghicea viitorul în ceştile de cafea, şi pentru asta o mai vedeai pe câte una chemând-o în vreo casă. Din când în când, unele îşi mai făceau pomană cu ea, dăruindu-i tot soiul de lucruri care lor nu le mai erau de trebuinţă – ba câte-o oală, ba câteva farfurii desperecheate, ba mâncare uneori – dar care în locuinţa sărăcăcioasă a bătrânei ţigănci păreau să îşi recapete rosturile pierdute. Cea mai dragă din toate îi era însă Jacintei o ceaşcă de cafea, cu forme atât de delicate şi fine încât prima dată când o văzuse aproape că nu îndrăznise să o apuce cu degetele ei, bătrâne şi cioturoase, părându-i-se prea de preţ. Cu toate astea, ceaşca ajunsese în bucătăria ei, şi din acel moment, în fiecare zi la aceeaşi oră, Jacinta îşi servi cafeaua din ea, în compania celor câteva ghivece cu violete de la geamul chicinetei. Ca şi acum.

Femeia intră în casă încet, aproape fără zgomot, aruncă o privire ceasului cu cadran ciobit de lângă uşa, apoi şontâcăi mai departe, punând apă la fiert şi pregătindu-se de micul ei ritual. Curând, aroma amăruie a fierturii umplu toate cotloanele încăperilor, iar Jacinta se aşeză încet în colţul ei preferat şi îşi bău cafeaua cu sorbituri mici din ceaşca albă de porţelan, admirând arabescurile aurii împodobind cu eleganţă marginea acesteia. Zaţul se întinsese pe tot fundul ceştii, creând tiparul discret al unei cozi de păun punctată ici-colo de bucăţi de boabe scăpate cuţitului râşnitei. Jacinta o privi cercetător, încercând să nu îşi amintească de vremea când ochii unui mănunchi de asemenea pene o vegheaseră dintr-o vază enormă de lângă patul cu baldachin în care, când avea doar şaisprezece ani, învăţase ce gust au amăgirile. Pe atunci picioarele Jacintei erau lungi şi nervoase, încolăcindu-se ca doi şerpi în jurul brâului lui…cum îl chema?…Cu un zâmbet amar Jacinta îşi dădu seama că nu mai ştie. „Şi se mai zice că prima dragoste nu se uită niciodată…ce minciuni…”

Culmea era că Jacinta îl iubise, într-un fel poate niţel mai ciudat, pe cel care avusese norocul (sau ghinionul?!) să o transforme în femeie. Îşi amintea clar felul în care carnea ei, frământată de mâinile muncite ale bărbatului (să zicem că îl chema Pedro – cu siguranţă nu acesta îi fusese numele, dar de dragul povestirii, şi pentru a asorta cumva numele lui la izul circumstanţelor, să zicem, cititorule, că numele lui fusese Pedro) fremătase, înnebunită de dorinţă, în noaptea aceea de demult.

Îi plăcuse să fie a lui. Îi plăcuse ca, odată ea devenită femeie şi el plecat din aşternuturi, Pedro să fie cel care să îi carieze sufletul, sculptând-o pe interior precum un maestru din vechime (unul din aceia care sculptaseră statuile din biserica din piaţa centrală a oraşului, îşi imagina Jacinta) şi înlăturând acel prim strat de inocenţă. Nu regretase niciodată, deşi ştia că nu existase nici cea mai mică urmă de intenţie onorabilă în gândurile lui Pedro atunci când o convinsese să intre cu el în camera aceea dosnică a conacului unde lucrau amândoi, el ca grădinar şi ea ajutându-şi mătuşa la bucătărie. Şi în fond nu o minţise. Nu îi promisese nimic, nici că o va lua de soţie, nici că va face din ea o femeie respectabilă. Şi nici ea nu vrusese aşa ceva.

Nu regretase nici faptul că, simţindu-se privită în acele momente de ochi ascunşi, parcă mai fierbinte îi fusese plăcerea, mai ample arcuirile trupului şi mai adânci gemetele. Atunci când rămăsese singură în cameră, după plecarea unui Pedro năuc şi satisfăcut, de undeva din întuneric se desprinsese o umbră, iar Jacinta îşi dăduse seama că ochii care îi arseseră pielea de la distanţă erau cei ai Stăpânului. Singura ei teamă fusese ca acesta să nu o dea afară – puţinul pe care îl câştiga muncind la conac era mai mult decât necesar familiei sale. Dar când bărbatul de patruzeci de ani, măsurându-i goliciunea în tăcere, încet, nu o gonise imediat, Jacinta căpătase curaj, desfăcându-şi picioarele şi făcându-i acestuia semn să se apropie. Stăpânul nu o făcuse, şi îi spusese clar că nu vrea să se lege la cap cu astfel de aventuri. Însă îi ceruse ca, în schimbul tăcerii lui, ea să îl lase să îi privească pe ascuns, din întuneric, întâlnirile amoroase pe care, cu voia lui, Jacinta urma să le aibă în aceeaşi camera. Iar Jacinta acceptase. Să îl anunţe atunci când voia să intre acolo? Nu era nevoie, o asigurase el. În camera aia oricum se intra foarte rar, iar el avea să ştie când avea ea întâlniri. De unde? Nu era treaba ei, încheiase el scurt, cu o sclipire ciudată în ochi.

Şi într-adevăr, de fiecare dată când Jacinta intrase în acea încăpere cu câte un bărbat, simţise plimbându-i-se pe trup privirea ascunsă de întuneric a Stăpânului, deşi acesta nu îşi trădase prezenţa decât poate o dată sau de două ori, şi asta doar după ce Jacinta rămânea singură, înfăşurată în cearşafurile de bumbac egiptean îmbibate cu mirosul ei intim. Era ceva în privirea aceea de un verde metalic cu care Stăpânul o fixa fără să spună nimic prin aerul mirosind dulceag a flori de chiparos (ce ciudat, şi azi, după cincizeci de ani, acel parfum continua să îi stăruiască în memorie), un ceva care îi făcea pielea să frigă şi interiorul coapselor să devină un clocot de lavă topită. Jacinta îşi înăbuşi amuzată un chicotit – simpla aducere-aminte a acelei priviri o făcea să simtă aceleaşi lucruri chiar şi acum, când picioarele-i nu mai erau decât două vreascuri care se chinuiau să o poarte, ajutate de cârje, din loc în loc. Fierbinţeala însă era încă acolo. Jacinta oftă.

Mutându-şi privirea în ceaşcă în lungul toartei subţiri, bătrânei îi căzu sub ochi o linie lungă şi tremurată, asemenea unui toiag noduros, şi deodată stafiile unor dureri de mult apuse îi fulgerară carnea. Jacinta nu fusese niciodată căsătorită, însă o singură dată o încercase curiozitatea unei relaţii mai îndelungate. Poate că undeva, înăuntrul ei, femeia care devenise tânjea după o familie, dar niciodată nu spusese asta cu voce tare cuiva. Cel cu care vrusese să se schimbe însă suferea de două boli prea rele pentru a putea fi vindecate de leacurile obişnuite: beţia şi gelozia. Şi pentru că băutura era prea ieftină şi la îndemână, iar Jacinta prea frumoasă şi prea privită de orice bărbat care o întâlnea, nu o singură dată pe trupul ei înfloriseră buchete bogate, vineţiu-sângerii, care, oricât de mult încercase ea să le ignore, păreau să capete rădăcini tot mai adânci în curgerea zilelor. Înfiorată, femeia se scutură, aducându-şi aminte starea în care, într-un târziu, îndrăznise să îşi calce pe orgoliu şi teamă şi mersese în faţa Stăpânului, rugându-l cu cerul şi cu pământul să o ajute să scape, promiţându-i în schimb orice i-ar cere. Iar el, după ce tăcuse o vreme, cercetându-i de la distanţă urmele bătăilor de pe trup, dăduse uşor din cap, murmurând un singur cuvânt: „Bine.” Parcă eliberată din iad, Jacintei (atunci în vârstă de douăzeci şi doi de ani) i se luase brusc o greutate de pe suflet. Nu ştia ce făcuse sau nu făcuse Stăpânul, dar începând din ziua următoare ibovnicul ei dispăruse fără urmă, şi orice zvonuri încercaseră oamenii să răspândească, pe ea n-o interesa decât că scăpase de chin. Stăpânul nu îi ceruse niciodată nimic în schimbul ajutorului, iar viaţa ei revenise oarecum la cursul cu care se obişnuise, deşi vizitele din camera cu pat cu baldachin şi pene de păun se mai răriseră. Adevărul era că acum singurul motiv pentru care Jacinta mai voia să intre în acea cameră era faptul că ştia că undeva, în valurile de întuneric, se afla el. Nu ştia cum sau de unde afla Stăpânul acele momente când ea mergea acolo cu câte un bărbat. Se întreba dacă nu cumva chiar amanţii ei ocazionali erau cei care îi spuneau, dar oare s-ar mai fi dezlănţuit atât de sălbatici lângă ea în pat dacă s-ar fi ştiut priviţi?

Împinsă de curiozitate, s-a hotărât într-o zi să intre acolo singură, întinzându-se goală pe cearşaf şi culegând din vaza de lângă pat o singură pană pe care apoi a început să şi-o plimbe la întâmplare pe trup. În ziua aceea Stăpânul nu s-a arătat din întuneric, însă un icnet involuntar, atunci când Jacinta îşi plimbase pana peste umezeala fierbinte dintre picioarele ei, îi dăduse de înţeles că el era acolo, aşa că nu s-a sfiit să înlocuiască pana cu o mână, şi apoi cu amândouă, închipuindu-şi, cu ochii închişi, că erau de fapt mâinile lui, iar la sfârşit zăcând aproape fără cunoştinţă, bucurându-se de propria ei plăcere. Care plăcere îi fusese atât de mare, încât îşi dăduse seama prea târziu că tremurul care îi zguduia trupul nu era provocat de valurile de satisfacţie inundându-i venele, ci de pământul care se răzvrătise deodată împotriva celor de la suprafaţa lui. Sau poate că atât de puternic fusese orgasmul acela încât până şi pământul se cutremurase de plăcere, se tachină Jacinta pe sine cu un zâmbet în colţul gurii. Cu o mişcare şovăielnică, femeia îşi şterse lacrimile de la ochi, privindu-şi picioarele – da, atât de mare îi fusese plăcerea încât aproape că o plătise cu viaţa.

Cutremurul din ziua aceea însemnase moartea pentru cei mai mulţi dintre cunoscuţii ei. Ea însăşi, dezmeticindu-se într-un final şi dându-şi seama că totul în jurul ei se dărâma, îşi trăsese la repezeală rochia peste cap şi vrusese să o ia la fugă spre ieşire, însă una din grinzile mari ale conacului, în căderea ei, îi prinsese amândouă picioarele sub ea, nenorocind-o pentru totdeauna. Jacinta crezuse că urma să moară acolo, laolaltă cu toţi ceilalţi. Cumva însă viaţa îi fusese cruţată, şi, privindu-şi cârjele, femeia îşi aminti blestemele tăcute pe care le adresase mâinii care o scosese de sub dărâmături, gândindu-se că o viaţă de târâtoare nu merita trăită. Timpul însă urma să o înveţe contrariul, iar acum femeia se întreba adesea cum ar fi dacă oamenii ar şti vreodată ce înseamnă cu adevărat să fii viu.

Auzindu-şi deodată numele chemat de o voce firavă, Jacinta se smulse din visarea în care o cufundaseră formele efemere din zaţ şi se îndreptă spre ultima cameră. În patul din mijloc, sub o pătură veche, peticită, zăcea un bătrân ale cărui plete argintii stăteau răsfirate pe toată perna. Cândva ochii lui avuseseră sclipiri verzi, metalice. Acum însă erau orbi, iar Jacinta le privi aproape cu duioşie irişii morţi, ajutându-l să bea apă pe bărbatul a căruia nu fusese niciodată, dar căruia îi aparţinuse dintotdeauna.

© 2014 Liliana Negoi

Nimic mai mult


[…] Stăteam afară pe un scaun vechi, cenuşiu, ascultând cum scârţâitul neregulat al unei uşi de lemn sfâşia agale liniştea caldă a ultimelor zile de vară. Deasupra mea un vrăbioi prea gureş se chinuia să îi explice consoartei cine ştie ce problemă existenţială, care cu siguranţă că nu mă privea şi care oricum nu avea cum să fie dezbătută în altă limba decât a lor (vezi tu, eu cred că fiecare problemă are o limbă a ei, aparte, în care poate fi exprimată şi mai apoi rezolvată).

Am privit cerul întinzându-se indecent de albastru deasupra mea, iar mâna dreaptă, căzută pe lângă scaun, a dat în mişcarea sa lipsită de scop de o mică buruiană, care, atingându-mi palma, a dat naştere înăuntrul degetelor la un tremur imperceptibil, aproape ca un chicotit. I-am mângâiat frunzele alungite cu o nerăbdare inexplicabilă, dându-mi seama că ultima dată când mă încercase o asemenea senzaţie fusese atunci când făcusem dragoste (poate cu prea mult timp în urmă). Apoi degetele mele au cedat tentaţiei, şi rupând de la rădăcină buruiana, au adus-o în faţa ochilor mei, ca un adolescent care îşi prezintă părintelui pentru prima dată iubita. Nu ştiu ce nume purta – nu m-am priceput niciodată prea bine la nomenclatura ierburilor. Însă i-am privit fiinţa filiformă, încercându-mă un soi de regret pentru faptul că, din curiozitatea de a o vedea, lăsasem lenea să mă mâne spre a o rupe, în loc să mă fi aplecat pur şi simplu asupra ei. Micuţa buruiană tremura uşor în bătaia vântului, în mâna mea, şi fără să mă gândesc prea mult i-am frecat între degete smocul de fire de la vârf, privind apoi cu un soi de uimire punctele mărunte, albe, şovăind pentru o clipă pe pielea mea, apoi lăsându-se purtate de vântul cald către colbul de pe jos. Buruiana, acum rămasă fără seminţe, continua să freamăte.

Uşa de lemn a scârţâit deodată din nou, şi eu am înţeles brusc că, în tot acest timp, eu şi curiozitatea mea fusesem doar calea aleasă de mica plantă pentru a-şi răspândi urmaşii – şi nimic mai mult. […]

 

© 2014 Liliana Negoi

 

Secvenţe nomade


[…] Nu eşti om cu adevărat până când nu guşti din căuşul elegant al durerii. Fericirea nu ne face oameni. Fericirea ne arată doar cât de repede uităm să învăţăm atunci când suntem în prezenţa împlinirii. Atunci când pe fruntea noastră se poate scrie cu nori şi cu aripi de vultur de cât de sus ne zboară sufletul. Suferinţa însă este aceea care ne îndreaptă din nou privirea asupra nemărginirii, asupra nelimitarii gândului, asupra punctelor cardinale şi asupra dimensiunilor fizice şi temporale ale vieţii, şi mai ales, asupra josului de unde am început – sau de unde ar trebui să fi început – cu toţii. Ironia face însă ca tocmai această învăţătoare sârguincioasă să fie nedorită de oameni. Pentru că oamenii nu vor să înveţe să fie oameni. Oamenii preferă să fie animale fericite. Şi uneori doar animale, care în migraţia lor de la polul naşterii la polul morţii refuză să îşi amintească, din masa pre-umană a existenţei lor, mai mult decât plăcerea efemerului.

file4351236411074Din cauza asta eu nu sunt aici ca să rămân. Dacă ar fi aşa, aş fi doar un animal, poate unul genial şi cunoscut, dar doar atât. Eu nu vreau să mă cunoască lumea. Vreau s-o cunosc eu pe ea. În toată goliciunea ei splendidă, dramatică, plină de culoare şi neastâmpăr. Vreau s-o cunosc şi să merg mai departe, bucurându-mă egoist de privilegiul de a putea trece incognito prin viaţă, nici animal, dar nici om, doar un hibrid cu pretenţii umile, extaziat de parfumul cunoaşterii. […]

 

© 2014 Liliana Negoi

aproape gata :)


În seara asta am făcut ceea ce nu am mai făcut de prea multă vreme, spre rușinea mea, deși nu locuiesc „la bloc” ci „la casă” – am ieșit în curte și am privit stelele. În prima secundă m-a lovit brusc o stare de melancolie, pentru că niciodată nu m-am considerat într-atât de cinică încât să nu mă impresioneze puzderia aceea de lumini licărind la distanțe pe care hârtia le acceptă mult mai ușor decât mintea, de genul 10 la puterea [introduceți multe multe cifre]. Suntem aproape în prag de an nou și se spune că acum tragem linie, adunăm și vedem ce am realizat în anul care se încheie. Și cu absolută sinceritate și cu un gram de bucurie pot să spun că anul asta a fost unul mai bun decât cel dinaintea lui, și ca toată lumea îmi doresc ca următorul să fie mai bun decât el. Ce am făcut eu în 2011…am trăit, am iubit, am râs, am plâns, am scris, am cântat, mi-am privit copiii crescând, uneori cu mândrie, alteori cu frustrare, am publicat două cărți, mi-am făcut prieteni noi, mi-am regăsit prieteni vechi, dar am și pierdut câțiva, am învățat că nu e nevoie să te ridici imediat atunci când cazi, ci poți să stai un moment acolo jos, să tragi aer în piept și să înțelegi de ce ai căzut, am făcut greșeli, din unele am învățat, din altele nu, am încheiat proiecte mai vechi și am început altele noi, și am avut grijă să îmi rămână puțin timp și pentru vise. Partea cea mai bună este că nu am regrete cu privire la deciziile pe care le-am luat, deși am oareșce frustrări cu privire la circumstanțele în care am luat anumite decizii. Oricum, mai devreme când priveam stelele mi-am dat seama că mă simt mulțumită și îmbogățită spiritual de anul care mai are puțin și se încheie – iar asta e bine. Iar ție, care citești aceste rânduri, oricare ți-ar fi numele, îți urez ca sărbătorile care sunt la un pas de noi să îți lumineze sufletul cel puțin la fel de mult cât mi-au luminat mie stelele această seară  :).

 

 

© Liliana Negoi

Bolovanul lui Sisif – monolog


Nu știu cum aș putea să fac ca să deschid porțile a ceea ce gândesc și să se reverse peste lume. Toți ai casei mă văd, trec pe lângă mine, mă mângâie, mă spală, mă îngrijesc, îmi dau să mănânc, mă schimbă, și multe altele, dar niciunul nu are cum să audă ceea ce se petrece în mine. Şi nici eu nu am cum să le arăt că trăiesc. Că înlăuntrul acestui trup neputincios sufletul meu zace precum un boț de uraniu într-un cufăr de plumb – închis, ca nu cumva să iradieze fericire în afara lui.
Zilele mele trec. Toate zilele trec. Totul trece. Nici nu mai știu de când nu am mai citit ceva – cândva citeam singur, acum trebuie ca altcineva în afară de mine să își rupă un crâmpei de timp ca să îmi citească. Şi o fac, bieții, atât cât pot, dar și lor le e greu. Le-ar fi greu și singuri, darămite cu un bolovan ca mine atârnat de gât. De multe ori se mulțumesc să îmi dea drumul la un disc, lăsându-mă să ascult la infinit aceleași lucruri, sau îmi pornesc televizorul, care însă a devenit o povară vizuală pentru mine. Dar mi-e frică să îmi doresc să nu mai văd. Pentru că doar atât mai pot face de unul singur – să văd și să aud. Şi să gândesc.
În rest – stau. Zac. Boala mea are multe litere în denumire, dar nu numărul literelor contează. Sau poate contează? Poate că fiecare literă are o anumită greutate, și cu cât sunt mai multe, cu atât mai grele atârnă de nervii și mușchii și oasele mele. Poate că dacă erau mai puține puteam să mă ridic singur din pat…sau măcar să vorbesc…Poate că literele din numele bolii se depun, precum calciul prost asimilat, în încheieturi, erodându-le și subminându-mi mișcarea. Şi odată cu mișcarea, mintea.
Nu spun că aș vrea să mor. Sunt conștient că stau în cârca familiei mele precum bolovanul lui Sisif, și că se chinuie cu mine, sperând că ori vor reusi să mă ducă în vârful muntelui, ori poate într-una din căderi mă voi face fărâme și praful care va zbura în cele patru vânturi după sfărâmarea mea va colora puțin cerul în cenușiu și apoi se va dizolva printre nori. Într-un fel mi-aș dori să mă sfărâm așa…Să mă pierd în eter, la vânătoare de vise. M-aș rătăci precum un zâmbet de înger printre raze de soare si m-aș hrăni lacom cu toate cuvintele ascunse la limita stratosferei – și cuvintele s-ar hrăni cu mine, devorându-mă ca pe ofrandă supremă de viață. M-aș da lor. Cu câtă bucurie m-aș da, o, Doamne…
Până la acea cădere însă rămân acelasi bolovan inert. Nu înțeleg de ce toată lumea îl compătimește pe Sisif pentru chinul său – în definitiv soarta pietrei din spatele său e aceeași cu a sa…sau poate mai rea. Nu e oare dureros pentru o bucată de stâncă să se vadă legată pe vecie de soarta unui biet boț de lut?

 

 

© Liliana Negoi