Category Archives: versuri

plouă în ianuarie


plouă în ianuarie, dragule,
ca în toamnele cele de demult,
când dicţionarele nu erau atât de pline de cuvinte

plouă în ianuarie,
şi cum mergem acum unul lângă altul,
ca două biserici singuratice părăsite de gânduri,
oraşul se aşterne tăcut în faţa noastră
îmblânzit de noaptea umedă –
e-atât de linişte
că nu ne trebuie nume.

pomii de pe marginea străzii
sclipesc umezi în lumina veştedă a felinarelor
ca rugăciunile unor mame
încă aşteptând
ceva.

plouă şi e târziu,
nu e nimeni pe stradă,
nici chiar noi –
noi suntem doar o iluzie,
o fractură de bătăi de inimă care întrerup
agale
ploaia

© Liliana Negoi, 2018

Advertisements

Când secundele ruginesc


Atunci când secundele ruginesc

e firesc să ţi se zgârie

mai un gând, mai un braţ,

mai o coastă,

dacă încerci să te strecori printre ele nebăgat în seamă.

Aşa încearcă ele, bietele, să se împărtăşească din numele tău de om,

împodobindu-ţi, lipsite de egoism, carnea prea-muritoare

cu tatuaje moi ale fiinţei lor.

E firesc, dar, să simţi pe vârful limbii

gustul acid al unei tăceri inutil de elastice

sângerând la atingerea orelor

– aceste buchete septice de clipe moarte -,

e firesc să te doară sufletul

atunci când umbra lor oxidată, ştergând-o pe-a ta,

o infectează cu timp,

însă nu e nimic mai dulce decât rugina secundei

primei iubiri,

aşa cum rămâne ea încrustată în tine,

şi o găseşti uneori, din întâmplare,

mai pe sub un gând, mai pe sub un braţ,

mai pe sub o coastă.

 

© Liliana Negoi

doar gâştele


păienjeni cu picioare de noapte
rostogolesc în susul timpului
gheme de acru –
toamna, bolnavă de murmure
şi cu venele mirosindu-i a must
se culcuşeşte degrabă la umbra degetelor mele –
şi mă uiţi
cu aceeaşi dulceaţă în tăcere
precum ai uitat cândva
să te mai miri.
doar gâştele,
îţi zic,
doar gâştele sălbatice decupând norii
după forma şi asemănarea zborului lor
ar putea să-ţi mai umple surâsul
cu linişte.
eu nu.

© Liliana Negoi, 2017

Linişte


Pentru că n-aş şti de unde să-ncep
aş tăcea mai întâi ca pământul.
Aş tăcea o tăcere grea, neagră,
aerată doar ici şi colo de râmele gândurilor,
mirosind a rădăcini şi izvoare
şi morminte.
Aş tăcea apoi ca un copac.
Lemnos, înfrunzit,
poate scorburos pe alocuri.
Un nuc sau poate un păr,
cu coama dezmierdată de vânt
precum pletele unei vădane scăpate pe uliţă
fără basma
după ultimul parastas.
Aş mai tăcea ca o fereastră
prin care s-au strecurat priviri curioase
în căutare de nopţi
şi zile.
Sau ca o lumânare,
ce nu trăieşte decât dacă moare.
Apoi
ca un nor sterp
purtându-şi pântecul de-a lungul şi de-a latul cerului
până la destrămare.
Şi iarăşi
ca firul de iarbă zdrenţuindu-se sub pasul tău,
fir în care ar trebui să îl vezi pe Dumnezeu
mai presus decât în ceruri.
Şi-aş tot tăcea
până aş obosi,
în toate felurile şi chipurile lumii.
Şi-abia atunci
s-ar face linişte.

© Liliana Negoi 2017

ape


în dogoarea amiezii a fost azi loc
de un ceas în care picioarele m-au purtat
însetate către marginea râului,
acolo unde umbra sălciilor are aceeaşi culoare
cu a mea şi cu a gândurilor mele.
pe vremuri veneam aici la pescuit cu bunul,
chiar dacă eu nu aveam inima să prind râme,
iar el râdea domol atunci când eu,
încercând să merg pe apă,
certam valurile pentru că eram sigură
că dacă ar fi stat locului barem o clipă
mi-aş fi putut aşeza tălpile drept pe zvârcolirile lor,
dar ele nu stăteau.
„- de ce nu putem merge pe apă, bunicule?”, îl întrebam.
– pentru că şi noi suntem apă, draga moşului,
şi de-ar fi să călcăm pe valuri, carnea de pe noi s-ar topi,
cuprinsă de dorul cel dintâi
de dinainte de naştere.
de-aia doar Christos a putut merge pe apă
că în el toate dorurile s-au topit înainte de vreme…”
dogoreşte soarele şi azi ca şi-atunci.
şi tot ca azi dogorea şi în ziua când bunul a plecat,
înveşmântat în somnul de duminică.
babele ziceau că a murit. 
eu ştiam sigur că s-a dus 
să meargă pe ape. 

© Liliana Negoi 2017

camee


printre ultimele picături ale zilei
se scurg, nepăsătoare, zboruri de sare
cu spinii tociţi de prea multe îndoieli.
sedimentele cenuşii ale umbrelor
căptuşind pământul
amorţesc,
iar luna, plimbându-şi rotunjimea erodată,
se hrăneşte cu molii.
când pluteşti pe muchii de timp
e uneori atât de adâncă liniştea
încât zâmbetul tău singur
poate doar să clădească poduri
de la negru şi până la şoaptă
de pe care apoi să se azvârle
tremurând
în amar –
şi atunci îi asculţi secundele căzând
una câte una
ca petalele de margaretă –
“mă iubeşte,
nu mă iubeşte,
mă iubeşte,
nu mă iubeşte…”

© Liliana Negoi 2017

ascunsă


ASCUNSĂ
în sfori
în lut
în căuşul şters de praf
în ciutura văduvă
Ascunsă
umbra apei din NOI
din cer
din pământ
Umbra apei plânge
ne plânge pe umeri
pe umerii gândurilor
Umbra APEI
ascunsă
în sfori
în şiroaie
de praf
Ascunsă de ochi
şi de palme hapsâne
dar nu de pământ
Umbra apei din noi ne plânge
uitarea pulberii
uitarea prafului veşted
şi a ploilor iuţi
Umbra apei
ascunsă în sânul unui zâmbet sfios
oglindindu-se pe fundul cănii de LUT
îşi caută în ochii noştri perechea
şi nu o găseşte

© Liliana Negoi

diluări


n-am bani de vin, gândi poetul trist
privind către taverna dărâmată,
n-am bani să văd cum lumea asta toată
dispare-n rubiniul egoist.
n-am bani să beau, să uit într-o clipire
de limba de năpârcă a prostimii,
să uit cum ochiul tulbure-al mulţimii
în veci nu-şi vede găunoasa fire.
n-am bani de vin, dar dacă aş avea
mi-aş îneca-n tăria unui strop
toată mâhnirea adunată snop
când văd că lumea-i putredă şi rea,
şi-aş pune-amărăciunii mele dop
când toate relele s-ar îndrepta.

© Liliana Negoi

nocturnă


încotro, gândule?
nu ţi-e teamă că o să te pierzi
printre muguri, hoinărind hai-hui?
nu te sperie că s-ar putea să-ţi sfâşii calea
în spinii încă verzi
ai trandafirilor nimănui?

încotro, gândule?
unde tot cauţi să-ţi frângi râul,
în ce mare?
nu ţi-e umbra deja prea greoaie
de-atâtea dorinţe puse pe stele care
tot cad, şi cad, ca nişte pietroaie

dar nu mai ajung pe pământ?
ia spune, gândule, încotro?
crezi că poţi
să te rupi din cea dintâi rădăcină, din întâiul cuvânt
şi să fugim amândoi de lume, ca nişte hoţi?

şi dac-am face asta, gândule, tu şi eu,
oare cât crezi că am putea
să fugim fără să ne ajungă din urmă, mereu,
moartea ultimei dorinţe agăţate într-un colţ de stea?

© Liliana Negoi 2017

„iubeşte-ţi aproapele”


curge seninul peste nisipuri veştede
ca o ploaie de linişte
pavând drumul spre rai
cu raiuri mai mici,
în formă de lacrimi,
pe care să calce lumina.
dintr-o parte în alta a cerului,
printre nori îngreunaţi
de paşii sfinţilor cutreierându-i,
din ce în ce mai adesea,
de jos în sus,
mai hohoteşte uneori câte-o voce
„iubeşte-ţi aproapele!”
dar gurile noastre,
însetând după ce-i trecător
ca după umbra unei Fata Morgana,
degustă strelicele azurii
aşchiate de pe umerii înaltului,
fiecare înfăşând o nouă uitare,
iar gustul cenuşii,
iată,
nu ne mai satură.
şi tot aşa, din zi în zi,
mai mult decât noi, ne iubesc aproapele
florile care cresc
pe morminte

© Liliana Negoi