Category Archives: versuri

ape


în dogoarea amiezii a fost azi loc
de un ceas în care picioarele m-au purtat
însetate către marginea râului,
acolo unde umbra sălciilor are aceeaşi culoare
cu a mea şi cu a gândurilor mele.
pe vremuri veneam aici la pescuit cu bunul,
chiar dacă eu nu aveam inima să prind râme,
iar el râdea domol atunci când eu,
încercând să merg pe apă,
certam valurile pentru că eram sigură
că dacă ar fi stat locului barem o clipă
mi-aş fi putut aşeza tălpile drept pe zvârcolirile lor,
dar ele nu stăteau.
„- de ce nu putem merge pe apă, bunicule?”, îl întrebam.
– pentru că şi noi suntem apă, draga moşului,
şi de-ar fi să călcăm pe valuri, carnea de pe noi s-ar topi,
cuprinsă de dorul cel dintâi
de dinainte de naştere.
de-aia doar Christos a putut merge pe apă
că în el toate dorurile s-au topit înainte de vreme…”
dogoreşte soarele şi azi ca şi-atunci.
şi tot ca azi dogorea şi în ziua când bunul a plecat,
înveşmântat în somnul de duminică.
babele ziceau că a murit. 
eu ştiam sigur că s-a dus 
să meargă pe ape. 

© Liliana Negoi 2017

camee


printre ultimele picături ale zilei
se scurg, nepăsătoare, zboruri de sare
cu spinii tociţi de prea multe îndoieli.
sedimentele cenuşii ale umbrelor
căptuşind pământul
amorţesc,
iar luna, plimbându-şi rotunjimea erodată,
se hrăneşte cu molii.
când pluteşti pe muchii de timp
e uneori atât de adâncă liniştea
încât zâmbetul tău singur
poate doar să clădească poduri
de la negru şi până la şoaptă
de pe care apoi să se azvârle
tremurând
în amar –
şi atunci îi asculţi secundele căzând
una câte una
ca petalele de margaretă –
“mă iubeşte,
nu mă iubeşte,
mă iubeşte,
nu mă iubeşte…”

© Liliana Negoi 2017

ascunsă


ASCUNSĂ
în sfori
în lut
în căuşul şters de praf
în ciutura văduvă
Ascunsă
umbra apei din NOI
din cer
din pământ
Umbra apei plânge
ne plânge pe umeri
pe umerii gândurilor
Umbra APEI
ascunsă
în sfori
în şiroaie
de praf
Ascunsă de ochi
şi de palme hapsâne
dar nu de pământ
Umbra apei din noi ne plânge
uitarea pulberii
uitarea prafului veşted
şi a ploilor iuţi
Umbra apei
ascunsă în sânul unui zâmbet sfios
oglindindu-se pe fundul cănii de LUT
îşi caută în ochii noştri perechea
şi nu o găseşte

© Liliana Negoi

diluări


n-am bani de vin, gândi poetul trist
privind către taverna dărâmată,
n-am bani să văd cum lumea asta toată
dispare-n rubiniul egoist.
n-am bani să beau, să uit într-o clipire
de limba de năpârcă a prostimii,
să uit cum ochiul tulbure-al mulţimii
în veci nu-şi vede găunoasa fire.
n-am bani de vin, dar dacă aş avea
mi-aş îneca-n tăria unui strop
toată mâhnirea adunată snop
când văd că lumea-i putredă şi rea,
şi-aş pune-amărăciunii mele dop
când toate relele s-ar îndrepta.

© Liliana Negoi

nocturnă


încotro, gândule?
nu ţi-e teamă că o să te pierzi
printre muguri, hoinărind hai-hui?
nu te sperie că s-ar putea să-ţi sfâşii calea
în spinii încă verzi
ai trandafirilor nimănui?

încotro, gândule?
unde tot cauţi să-ţi frângi râul,
în ce mare?
nu ţi-e umbra deja prea greoaie
de-atâtea dorinţe puse pe stele care
tot cad, şi cad, ca nişte pietroaie

dar nu mai ajung pe pământ?
ia spune, gândule, încotro?
crezi că poţi
să te rupi din cea dintâi rădăcină, din întâiul cuvânt
şi să fugim amândoi de lume, ca nişte hoţi?

şi dac-am face asta, gândule, tu şi eu,
oare cât crezi că am putea
să fugim fără să ne ajungă din urmă, mereu,
moartea ultimei dorinţe agăţate într-un colţ de stea?

© Liliana Negoi 2017

„iubeşte-ţi aproapele”


curge seninul peste nisipuri veştede
ca o ploaie de linişte
pavând drumul spre rai
cu raiuri mai mici,
în formă de lacrimi,
pe care să calce lumina.
dintr-o parte în alta a cerului,
printre nori îngreunaţi
de paşii sfinţilor cutreierându-i,
din ce în ce mai adesea,
de jos în sus,
mai hohoteşte uneori câte-o voce
„iubeşte-ţi aproapele!”
dar gurile noastre,
însetând după ce-i trecător
ca după umbra unei Fata Morgana,
degustă strelicele azurii
aşchiate de pe umerii înaltului,
fiecare înfăşând o nouă uitare,
iar gustul cenuşii,
iată,
nu ne mai satură.
şi tot aşa, din zi în zi,
mai mult decât noi, ne iubesc aproapele
florile care cresc
pe morminte

© Liliana Negoi

omături


albul e alb mai cu seamă în miezul dulce-amărui al nopţii,
atunci când toate umbrele care l-au străbătut
nu fac adunate mai mult decât umbra sâmburelui de-al doilea dintr-un măr
muşcat doar de-o gură –
e atât de alb atunci încât
nici măcar singurul rând de paşi sfâşiindu-l nu recunoaşte
dincolo de tăcere
golul

© Liliana Negoi

Iarnă


E neaşteptat de caldă iarna asta,
neaşteptat de dulce noroiul mestecând franjurii de zăpadă cu dinţi moi,
neaşteptat de searbădă câte o oră când nu faci decât să urmăreşti absent
vârful creionului rotindu-se plictisit în jurul aceleiaşi litere –
nu cred că ai înţelege vreodată
nevoia degetelor de a se mişca pur şi simplu
în ritmul tangoului picurând clişeistic a nu ştiu câta oară în urechile mele.
Şi totuşi mă ascund în spatele unor note
de parcă nu mi-ar mai fi de ajuns cuvintele,
de parcă aş săpa în sunetele alea după morminte de molii
şi tu îmi ceri mie să scriu?!
N-ai idee cum poate să doară albul unei mese proaspăt şterse
de praful adunat după o uitare.
Ascultă-mă draga mea,
ascultă-mă aşa cum nu ai ascultat pe nimeni până acum,
aşa cum nu vei mai asculta pe nimeni –
mi se învârtesc degetele pe litere în ritm de tango cu figuri,
tachinând cu unghiile marginea tastelor
de parcă n-ar exista nimic mai senzual pe lumea asta
decât nenorocita aia de tastatură şi gustul cafelei reci.
Nu plânge – nu e de plâns. Nu e nici de râs.
E pur şi simplu de abandonat undeva într-un colţ de hârtie reciclată
din care apoi să faci un avion care, odată azvârlit în vânt,
să se oprească exact în dinţii noroiului de care ziceam.
Iar tu să priveşti atunci cum literele tale,
mestecate laolaltă cu resturile de zăpadă,
încearcă să ajungă în pământ ca să capete acolo rădăcini.
Sau să îşi caute mormânt.
Nu te uita pe pereţi – pereţii nu au cu ce să te ajute acum
mai mult decât să ascundă înăuntrul lor
crema nocturnă a unei liste penibile de cuvinte
pe care te chinui să le strecori aiurea în texte lipsite de importanţă.
E greu să scrii.
Mai ales atunci când cuvintele nu vor să te asculte
şi fiecare virgulă seamănă mai mult cu o geană smulsă
pe care să îţi pui o dorinţă, sperând că se va îndeplini.
Închide ochii şi îmblânzeşte-ţi negura dindărătul pleoapelor –
acolo e mai cald pentru fantoma zăpezii mestecate de noroaie
iar picioarele tale nu trebuie să lase nicio urmă acolo
pentru a dovedi cuiva că încă mai eşti în stare
să reciclezi cuvinte

© Liliana Negoi

teisme – sonet


privind în miezul crucii tulburate
de suflete mărunte tremurânde
îmi mor în gânduri vise strămutate
pe capete de drumuri începânde.
mi-e teama nudă plină de gerunzii
şi glasul văduvit de ascultare –
în timp ce viaţa-o cântă muribunzii,
cei nou-născuţi vorbesc de-nmormântare.
uita-m-aş, Doamne, spre cărarea stelei,
dar pentru ochiu-mi veşted noaptea tace
ca sfâşierea blândă a dantelei
acoperind cuvintele opace.
să cred în Tine, Doamne? poate-oi crede…
dar nu în oameni, după cum se vede…

© Liliana Negoi