Category Archives: mai noi

Pe drum


Un câine schelălăie-n noapte flămând,
iar luna pe cer juri că-i sânge.
Pe drum, un copil calcă-ncet, tremurând –
e singur, şi-obrazu-i e supt, şi plângând
la piept o trăistuţă tot strânge.

Şi caută-ntruna la fiece pas
o mână mai prietenoasă,
să-i şteargă cu milă durerea din glas,
şi caută, bietul copil de pripas,
da-n jur e doar negură deasă.

Cu colţi oţeliţi spaima muşcă avan
din sufletu-i plin de obidă,
căci zgomote surde se iscă viclean,
iar umbrele capătă ochi de mărgean
şi înfăţişare perfidă.

Şi-ar sta, sărăcuţul, să doarmă niţel,
că paşii de-abia-l mai ajută,
dar nu îndrăzneşte, şi-aşa, cătinel,
tot merge, şi merge, cu pas mărunţel,
şi-n urmă-i întinderea-i mută.

© Liliana Negoi

Advertisements

de înviere


e Paştele şi-a înviat norodul
de muşte şi albine muncitoare,
păienjenii prin tufe-şi ţes năvodul
sclipind subţire-n razele de soare.
sunt corcoduşi în floare-n cimitire
iar vrăbiile-şi trâmbiţează-amorul,
se veselesc şi morţii azi, iubire,
nu numai viii împânzind decorul.
miroase-a verde crud şi a tămâie,
şi chiar şi-n lacrimi azi e-un strop de miere.
zâmbeşte blând ţărâna sub călcâie
cum nu o simţi decât de înviere –
că zâmbetu-i ce tălpile mângâie
surâsul bunilor l-ascunde în tăcere.

© Liliana Negoi

învieri


era cerul azi
albastru ca o durere de suflet,
o durere uitându-se înapoi la mine
cu ochi de primăvară flămânđă,
şi prin streşini şi vişini vrăbiile băteau toaca
dezmorţind apele.
printre scândurile gardului vechi
strada curgea sfielnic dinspre rădăcinile pomilor spre cuvinte –
oasele lui aprilie, descărnându-se încet,
propteau luminoase mugurii, din ei
urmând a se naşte umbre proaspete.
pe vârfurile degetelor tale încă mai adăsta
mirosul câtorva fire de iarbă abia smulse
şi am înţeles deodată
dincolo de orice îndoială
cum liniştea zidindu-şi agale
roată din numele noastre
e vie.

© Liliana Negoi 2018

printre toate cele ale unei zile


printre toate cele ale unei zile
poţi număra suflete aerisind coroanele copacilor
şi trepte aşteptând să li se rotunjească muchiile
şi pereţi mirosind a priviri galeşe, dulci de gânduri,
şi îndoitura unei pagini ascunzând
în pliul ei căderea din rai a cuvintelor –
dar mai presus de toate
printre toate cele ale unei zile poţi număra
(pe-ascuns, evident)
de câte ori pleoapa veştedă a uscat cu milă
secundele curgând umede pe la colţul unui ochi care
tot caută umbra din sânul soarelui până când
în cele din urmă făcându-se noapte
soarele iartă calea robilor îngăduind numărătorii
odihna

© Liliana Negoi

plouă în ianuarie


plouă în ianuarie, dragule,
ca în toamnele cele de demult,
când dicţionarele nu erau atât de pline de cuvinte

plouă în ianuarie,
şi cum mergem acum unul lângă altul,
ca două biserici singuratice părăsite de gânduri,
oraşul se aşterne tăcut în faţa noastră
îmblânzit de noaptea umedă –
e-atât de linişte
că nu ne trebuie nume.

pomii de pe marginea străzii
sclipesc umezi în lumina veştedă a felinarelor
ca rugăciunile unor mame
încă aşteptând
ceva.

plouă şi e târziu,
nu e nimeni pe stradă,
nici chiar noi –
noi suntem doar o iluzie,
o fractură de bătăi de inimă care întrerup
agale
ploaia

© Liliana Negoi, 2018

Când secundele ruginesc


Atunci când secundele ruginesc

e firesc să ţi se zgârie

mai un gând, mai un braţ,

mai o coastă,

dacă încerci să te strecori printre ele nebăgat în seamă.

Aşa încearcă ele, bietele, să se împărtăşească din numele tău de om,

împodobindu-ţi, lipsite de egoism, carnea prea-muritoare

cu tatuaje moi ale fiinţei lor.

E firesc, dar, să simţi pe vârful limbii

gustul acid al unei tăceri inutil de elastice

sângerând la atingerea orelor

– aceste buchete septice de clipe moarte -,

e firesc să te doară sufletul

atunci când umbra lor oxidată, ştergând-o pe-a ta,

o infectează cu timp,

însă nu e nimic mai dulce decât rugina secundei

primei iubiri,

aşa cum rămâne ea încrustată în tine,

şi o găseşti uneori, din întâmplare,

mai pe sub un gând, mai pe sub un braţ,

mai pe sub o coastă.

 

© Liliana Negoi

doar gâştele


păienjeni cu picioare de noapte
rostogolesc în susul timpului
gheme de acru –
toamna, bolnavă de murmure
şi cu venele mirosindu-i a must
se culcuşeşte degrabă la umbra degetelor mele –
şi mă uiţi
cu aceeaşi dulceaţă în tăcere
precum ai uitat cândva
să te mai miri.
doar gâştele,
îţi zic,
doar gâştele sălbatice decupând norii
după forma şi asemănarea zborului lor
ar putea să-ţi mai umple surâsul
cu linişte.
eu nu.

© Liliana Negoi, 2017

Linişte


Pentru că n-aş şti de unde să-ncep
aş tăcea mai întâi ca pământul.
Aş tăcea o tăcere grea, neagră,
aerată doar ici şi colo de râmele gândurilor,
mirosind a rădăcini şi izvoare
şi morminte.
Aş tăcea apoi ca un copac.
Lemnos, înfrunzit,
poate scorburos pe alocuri.
Un nuc sau poate un păr,
cu coama dezmierdată de vânt
precum pletele unei vădane scăpate pe uliţă
fără basma
după ultimul parastas.
Aş mai tăcea ca o fereastră
prin care s-au strecurat priviri curioase
în căutare de nopţi
şi zile.
Sau ca o lumânare,
ce nu trăieşte decât dacă moare.
Apoi
ca un nor sterp
purtându-şi pântecul de-a lungul şi de-a latul cerului
până la destrămare.
Şi iarăşi
ca firul de iarbă zdrenţuindu-se sub pasul tău,
fir în care ar trebui să îl vezi pe Dumnezeu
mai presus decât în ceruri.
Şi-aş tot tăcea
până aş obosi,
în toate felurile şi chipurile lumii.
Şi-abia atunci
s-ar face linişte.

© Liliana Negoi 2017

ape


în dogoarea amiezii a fost azi loc
de un ceas în care picioarele m-au purtat
însetate către marginea râului,
acolo unde umbra sălciilor are aceeaşi culoare
cu a mea şi cu a gândurilor mele.
pe vremuri veneam aici la pescuit cu bunul,
chiar dacă eu nu aveam inima să prind râme,
iar el râdea domol atunci când eu,
încercând să merg pe apă,
certam valurile pentru că eram sigură
că dacă ar fi stat locului barem o clipă
mi-aş fi putut aşeza tălpile drept pe zvârcolirile lor,
dar ele nu stăteau.
„- de ce nu putem merge pe apă, bunicule?”, îl întrebam.
– pentru că şi noi suntem apă, draga moşului,
şi de-ar fi să călcăm pe valuri, carnea de pe noi s-ar topi,
cuprinsă de dorul cel dintâi
de dinainte de naştere.
de-aia doar Christos a putut merge pe apă
că în el toate dorurile s-au topit înainte de vreme…”
dogoreşte soarele şi azi ca şi-atunci.
şi tot ca azi dogorea şi în ziua când bunul a plecat,
înveşmântat în somnul de duminică.
babele ziceau că a murit. 
eu ştiam sigur că s-a dus 
să meargă pe ape. 

© Liliana Negoi 2017

camee


printre ultimele picături ale zilei
se scurg, nepăsătoare, zboruri de sare
cu spinii tociţi de prea multe îndoieli.
sedimentele cenuşii ale umbrelor
căptuşind pământul
amorţesc,
iar luna, plimbându-şi rotunjimea erodată,
se hrăneşte cu molii.
când pluteşti pe muchii de timp
e uneori atât de adâncă liniştea
încât zâmbetul tău singur
poate doar să clădească poduri
de la negru şi până la şoaptă
de pe care apoi să se azvârle
tremurând
în amar –
şi atunci îi asculţi secundele căzând
una câte una
ca petalele de margaretă –
“mă iubeşte,
nu mă iubeşte,
mă iubeşte,
nu mă iubeşte…”

© Liliana Negoi 2017