Category Archives: mai vechi

tabloul


ar fi fost greu să o uiţi –
pur şi simplu o găseai
în tot ce era în camera aceea.
fotoliul de modă veche
îi păstra parfumul în tapiţerie
cu aceeaşi fidelitate ca un amant,
şi cum să o eviţi
când fragmente din amprentele ei
se aflau pe fiecare din paginile
cărţilor de pe rafturi?
muşcatele roşii încă mai purtau fâşii din respiraţia ei
legate ca nişte funde de petale,
iar oglinda încă mai roşea
din cauza amintirilor pielii ei perfecte
ascunse adânc în straturile-i de argint.
cum să uiţi o femeie
a cărei umbră împrumutase
câte puţin din fiecare culoare din jurul ei
pentru a păstra,
precum un şevalet abstract,
sufletul lucrurilor înăuntrul său?
bărbatul nu ştia –
aşa că şi-a ţintuit bucăţi din inimă
pe o bucată de pânză,
sperând că, printre toate acelea,
ar nimeri-o şi pe cea
care îl mai lega încă de fantoma ei.
şi-a pus una, apoi încă una,
şi încă una,
şi încă una…
apoi au urmat ochii,
şi degetele,
şi gura…
şi când în sfârşit a încheiat a-nţeles
că el era de fapt capodopera ei

© 2015 Liliana Negoi

“Donna” – René Magritte

Scrisă iniţial în limba engleză, cu vreo patru ani în urmă, pentru un concurs de scrieri bazate pe picturile lui René François Ghislain Magritte, dintre care eu am ales-o pe Donna. Traducerea a suferit câteva modificări minore faţă de original. 

lacrimi


plânge raiul din noi…
plânge cu cioburi de oglinzi sticlind,
plânge cu muguri de ploi
și cu perle-nflorind
printre stropii de zori…
mă fixezi
ca pe o idee uitată-ntre flori
imortele…ce crezi,
oare mâine, trezindu-ne din clipa sărată
și privindu-ne în ochi cu teamă
vom putea spune că, încă o dată,
am mai trecut de o vamă?…

 

© Liliana Negoi

ANOTIMPURILE – Iarna


Ninge solemn peste catedrala pădurii de brazi…
Soarele nu s-a arătat încă pe ziua de azi…
E linişte şi pace.
Stângace,
O cetină se apleacă sub zăpada grea.
Un colţ uitat de stea
Vesteşte Crăciunul aromind a smerenie.
Doar ursii dorm cu pioşenie…
E ceas de taină şi tăcere.
Nici gerul nu mai muşcă cu prea mare putere
Din fumul coşurilor nepăsătoare…
…Hibernare…

 

© Liliana Negoi

Pour Pierrot – rondel


Biet Don Juan, biet arlechin,
Visezi la luna de departe,
Trăieşti doar clipa de venin
Şi doar de dor nebun ai parte
Iar gândul ţi-e un veşnic chin
Şi râsul tău e râs de moarte,
Biet Don Juan, biet arlechin,
Visezi la luna de departe,
Vorbeşti în dodii şi puţin
Şi-n vorba ta-i un iz aparte
De mucegai şi de pelin
Şi de blagosloviri deşarte,
Biet Don Juan, biet arlechin…

 

© Liliana Negoi

ANOTIMPURILE – Toamna


Resemnată, huma gălbuie se lasă îmblânzită
De bura măruntă şi repezită…
Umezeala neîndurătoare
Se strecoară în oase, în ochi, în suflete, în visare…
Ascultă, ascultă cum mângâie ploaia cu degetele-i străvezii
Merele domneşti şi strugurii din vii!…
Şi, ca în fiecare an,
Frunzele de şofran
Alunecă din copaci obosite…
Cuiburile părăsite
Aşteaptă în zadar o zbatere de fericire…
…Amorţire…

 

© Liliana Negoi

Descompunere


Lacrimi grele se preling…
Perle de durere…
Suflete şi nori se-ating…
Clipe de tăcere…

Moartea doarme-ntr-un ungher…
Îngeri stau de veghe…
Cruce, foc şi lanţ de fier…
Vise negre-n zeghe…

Soare negru, cer de scrum…
Lună purpurie…
Ploi acide cad pe drum…
Stropi de reverie…

Praf de stele pe altar…
Iad de gheţuri albe…
Ciob de zi, oglinzi, pahar,
Zori de rai şi nalbe…

 

© Liliana Negoi

Regards – rondel


Iubitul meu de astă-seară,
Ai ochi fierbinţi, ciudaţi, demonici,
Mai verzi ca fierea cea amară
Şi mă priveşti cu ei ironici,
Tăcând, în noaptea neagră, clară,
Mă urmăreşti cu ochi canonici,
Iubitul meu de astă-seară,
Ai ochi fierbinţi, ciudaţi, demonici,
Şi mă pândeşti precum o fiară,
Cu ochi măriţi, atenţi, sardonici,
Sunt poate-o pradă prea uşoară,
Dar ochii-ţi sunt prea neplatonici!
Iubitul meu de astă-seară…

 

© Liliana Negoi

ANOTIMPURILE – Vara


…Liliacul şi-a închis miresmele tăcut
În templul de lemn, ca sub un scut.
E imperiu de trandafiri şi căldură,
De dragoste intensă şi pură!…
E aproape dureroasă atâta fericire…
Cu uimire,
O ciută mică priveşte cu ochi mari
Coroanele verzi şi sfătoase ale stejarilor seculari…
În joacă cerul se burzuluieşte puţin cu stropi şi tunet,
Umplând împrejurimile de răsunet,
Dar de îndată se arată curcubeul în zare…
…Împăcare!…

© Liliana Negoi

 

…Liliacul şi-a închis miresmele tăcut

În templul de lemn, ca sub un scut.

E imperiu de trandafiri şi căldură,

De dragoste intensă şi pură!…

E aproape dureroasă atâta fericire…

Cu uimire,

O ciută mică priveşte cu ochi mari

Coroanele verzi şi sfătoase ale stejarilor seculari…

În joacă cerul se burzuluieşte puţin cu stropi şi tunet,

Umplând împrejurimile de răsunet,

Dar de îndată se arată curcubeul în zare…

…Împăcare!…