Category Archives: traduceri din limba engleză

tabloul


ar fi fost greu să o uiţi –
pur şi simplu o găseai
în tot ce era în camera aceea.
fotoliul de modă veche
îi păstra parfumul în tapiţerie
cu aceeaşi fidelitate ca un amant,
şi cum să o eviţi
când fragmente din amprentele ei
se aflau pe fiecare din paginile
cărţilor de pe rafturi?
muşcatele roşii încă mai purtau fâşii din respiraţia ei
legate ca nişte funde de petale,
iar oglinda încă mai roşea
din cauza amintirilor pielii ei perfecte
ascunse adânc în straturile-i de argint.
cum să uiţi o femeie
a cărei umbră împrumutase
câte puţin din fiecare culoare din jurul ei
pentru a păstra,
precum un şevalet abstract,
sufletul lucrurilor înăuntrul său?
bărbatul nu ştia –
aşa că şi-a ţintuit bucăţi din inimă
pe o bucată de pânză,
sperând că, printre toate acelea,
ar nimeri-o şi pe cea
care îl mai lega încă de fantoma ei.
şi-a pus una, apoi încă una,
şi încă una,
şi încă una…
apoi au urmat ochii,
şi degetele,
şi gura…
şi când în sfârşit a încheiat a-nţeles
că el era de fapt capodopera ei

© 2015 Liliana Negoi

“Donna” – René Magritte

Scrisă iniţial în limba engleză, cu vreo patru ani în urmă, pentru un concurs de scrieri bazate pe picturile lui René François Ghislain Magritte, dintre care eu am ales-o pe Donna. Traducerea a suferit câteva modificări minore faţă de original. 

Advertisements

ita est


e mişcare sub pielea mea.
e dorinţă înăuntrul trupului meu.
sunt gânduri, târându-se de-a lungul arcurilor neuronale
şi pârjolind pământurile delicate ale tăcerii
cu respiraţia lor.
e o dulceaţă dureroasă
a cărei curgere îmi răscoleşte venele şi arterele.
e un murmur cronic
lichefiindu-mi mişcările,
stăpânindu-mi nisipul.
e un nesomn hrănit inutil,
întrucât nu e niciun orizont care să îmi mărginească visarea.
e zi şi e noapte, şi-apoi e foc.
e carne cerându-şi dreptul
şi stângul
şi mai mult.
e o vale umedă în care mi se îmbăiază cuvintele
şi un deşert făcut din nisipul tuturor clepsidrelor pe care le-am spart vreodată
atunci când m-a obosit aşteptarea.
sunt răni în palmele mele
acolo unde unghiile au muşcat vorace din cauza orgasmelor amânate,
şi sunt cufere pline cu sare
aşteptând să fie găsite pe fundul unor oceane ascunse,
precum comori nepreţuite.
sunt săruturi precum copacii,
ramificându-se în dragoste şi tăinuire şi lăcrimare
şi sunt culori mirosind a gol.
e furie în vârfurile degetelor mele
şi uneori serile tăcute miros precum
o cascadă rece şi înspumată îmbrăţişându-mi sânii.
sunt caravane de fiori calatorindu-mi prin trup
căutându-mi oaza
sau pur şi simplu căutându-şi sursa.
şi-apoi sunt eu.
rădăcina tuturor.

© 2014 Liliana Negoi

originalul în  limba engleză aici

pas d’lendemains


azi scriu despre tine.
(nu asta faci mereu? :)…)

despre arta de a uita cu tandreţe
materialul sacrosanct
şi arhitectura jalnică a…
(oh, te rog, scuteşte-mă de clişeele industriale…)
…vechiului pat în care stam întinşi
unul lângă altul.

(noi doi suntem suficient de clişee, draga mea,
nu eşti de acord?
„eu”l, „tu”ul şi „noi”ul –
oamenii au început să obosească să tot citească despre „noi”.)

fier forjat înrămând o saltea veche
în care ne-am imprimat pe rând
gemetele desfrânate şi blestemele pline de frustrare
pentru că ne simţeam trădaţi de prostituţia secundelor –
da, timpul trăgându-ne-o tacticos
în timp ce noi eram „ocupaţi cu alte planuri”.

(asculţi prea mult în ultima vreme LP-ul ăla cu John Lennon…)

n-ai de gând să mă asculţi?!
ÎMBĂTRÂNIM!

(…aşa şi?!)

ar trebui să fim mai înţelepţi!!

(nu, n-ar trebui…
BĂTRÂN nu înseamnă neapărat mai înţelept –
de alfel, fi recunoscătoare că în cazul nostru
BĂTRÂN nu înseamnă „senil”)

poate înseamnă şi nu ne dăm noi seama…
ziceam doar
că poate e timpul
(aha, din nou afurisitul ăla de timp „trăgându-ne-o” *zâmbind amuzat*)
să deschidem ochii şi să vedem
schimbările din noi…

(*după o scurtă pauză*…eşti sigură că vrei asta?)

nu sunt…
dar trebuie neapărat să dau uitării moartea ta…

 

© 2014 Liliana Negoi

originalul în  limba engleză aici

 

sus


Mă întreb cum miros oare norii –
dacă aceia albi,
deşirându-se ca un smoc de vată,
miros precum seara asta parfumată cu iasomie şi lămâiţă,
sau dacă aceia gri,
rostogolindu-se în straturi pe sub cei albi,
miros precum gândurile care îi străpung ici-colo
în drumul lor spre explorarea venelor eterului,
sau dacă aceia negri,
dantelaţi de-a lungul orizontului,
miros a vreo furtună reciclată din epoca de gheaţă.
Mă întreb dacă oricare dintre aceştia miroase asemenea bătăilor de inimă post-orgasmice
sau asemenea ceţurilor dizolvandu-se cu blândeţe
aşteptând îndărătul pleoapelor mele ca să cuibărească în fluiditatea lor
cugetările-mi hoinare.
Mă întreb dacă vreunul din cei de mai sus are în buchet
aroma lichiorului de ciocolată
zăbovindu-mi pe limbă în acest moment
sau parfumul uşor sălbatic al prafului de sub tălpile mele.
Şi mai presus de toate,
mă întreb dacă un nor
greu de privirea mea având întipărit în ea zâmbetul tău
ar putea mirosi mai bine decât nisipurile noastre.

© Liliana Negoi

originalul în  limba engleză aici

sepia


înghețați suntem
înlăuntrul nebuloasei
de puritate răsfățată –
pastișă a iernii neconvenționale
a cuvintelor noastre,
ningandu-se precum  
făina cernută –
bijuterii ale cireșilor ascunzând
visele lutului
și picioarele rupte ale timpului.
 
nu-ți fie teamă de rădăcinile mele –
rostul lor e doar cel de-a-ți răvași
pământurile fragede ale durerii
în căutare de ape vii.
 
nu-ți cer nici albul
și nici negrul –
ci acea anume nuanță de gri
în care numele meu ar deveni curcubeu
pentru tine…

© Liliana Negoi

originalul în  limba engleză este parte a următorului volum de poezie pe care îl voi lansa, “Cream of wordflakes”

epifanie


ciorchini căzuți de flori de castan încătușau întreaga alee
servind acum doar ca dovadă ofilindă a furiei cerului…
mângâiate cu duioșie de câțiva stropi rătăciți,
așteptând încă să se evapore,
florile priveau precum un roi de fluturi morți
către fluviul de lumină lunară spălându-i în argint,
brodând parcă lințoliul nocturn acoperindu-i încet…
în fața unui asemenea tablou dureros de furie revărsată ea îngenunchie,
încercând să își imprime pe retină ultima răsuflare a florilor muribunde,
știind că ar fi fost un păcat să calce pe acel relicvariu natural…
întrucât, chiar dacă acum dispăreau încet,
florile arătau mai minunat în suferința lor
decât sufletul ei obosit, aflat încă în căutare de mântuiri…

 

originalul în  limba engleză aici

© Liliana Negoi

cursuri


“Râul curgea dintr-un secol într-altul, și relațiile oamenilor se desfășurau pe malurile lui. Se desfășurau pentru a fi uitate în ziua următoare, în vreme ce râul continua să curgă.”
— Milan Kundera (Insuportabila ușurătate a ființei)

încotro poate să curgă un râu?
conform credinței oamenilor
trebuie să meargă să se înece
într-un fel de mare
unde fluiditatea să îi fie brusc
dezarticulată
și unde peștilor să nu le pese
de puncte de origine
sau de faptul că trebuie să înoate în amonte.
există râuri care
își aruncă ființa cu totul
în uitarea universală,
traversând pietre de mormânt făcute din
spumă irizantă în cascadă
și urlând la oricine, care
o data la o mie de ani
s-ar mira de năvălnicia lor,
“pe cale să mă reciclez!”
există și râuri
cărora par să le crească rădăcini
în sânul privirii tale,
imagine perfectă a nemișcării,
dorindu-și probabil,
cu o umbră de tristețe pe sub unde,
ca măcar o data în viața lor
neștiutorii zgâindu-se la ele
să devină conștienți
de nevoia lor de individualitate
și de cum pagini întregi de mărturii
se vor transforma în nimic
când vor traversă acel prag lichid.
în cele din urmă însă
toate râurile sunt menite să se topească
în brațele vreunei mări
sub pretextul legilor naturii.
dar atunci când o asemenea mare nu există
sau când ceea ce ai luat drept mare
era doar o băltoacă
incapabilă să adune atâta conștiință,
atunci râul
trebuie să își nască marea de unul singur –
acele râuri
ar putea fi luate cu ușurință
drept zei…

originalul în  limba engleză aici

© Liliana Negoi

clișee


– Nu încerca să îndoi lingura. E imposibil. În schimb…încearcă să vezi adevărul.  
– Ce adevăr?  
– Nu există nicio lingură.  
– Nu există nicio lingură?  
– Atunci vei vedea, că nu lingura este cea care se îndoaie, ci tu.

“The Matrix”

nu e nimic nou în palma mea –
nimic ce stelele
să nu fi văzut ori fost până acum.
doar același zâmbet învechit pe care Dumnezeu
și l-a atârnat în colțul gurii
de fiecare dată când omul și-a încredințat durerile fumului,
devenind într-o zi nisip,
în altă zi sare,
în funcție de vreo toană divină
sucindu-se și răsucindu-se
pe marginea tămâiei arzânde
într-un gral lăptos supraapreciat.
blasfemie, știu…
dar nu mă pot abține.
(nu că aș vrea să o fac…)
mă vezi blazată, cititorule,
pentru că știu că
dimensiunile temporale au fost
inventate de oameni,
care, incapabili să înțeleagă faptul
că nimic nu se pierde
într-o bună zi au aplicat
domino-ul lui „a fost-este-va fi”
și de atunci încoace
oasele au început să se frângă dureros.
vezi tu, nu am niciun motiv
să mă îngrijorez
cu privire la natura trecătoare a lucrurilor,
din moment ce din praful uitării de azi
mâine se va naște o nouă stea…

originalul în limba engleză aici

© Liliana Negoi

moștenire


săpate în oasele timpului
legiuni de fire de nisip
ne clădesc și recladesc
castelele tinereții
îngălbenite
cântece ofilite
au ostenit să alunece
iar și iar pe vocea noastră
vino, ia-mă de mână
hai să săpăm după dumnezeu
în pergamentele uitate
ale fricii și speranței,
hai să ne înzestrăm țesătura
cu nefericirea timpului
și să pretindem că răsăriturile sunt romantice
și apusurile înțelepte
în cele din urmă
nu e vina nimănui
că ADN-ul numelui nostru
se trage din vocea lui dumnezeu
și că trebuie să împărțim
moștenirea lutului…

originalul în  limba engleză aici

© Liliana Negoi