“Primìtia” în Gazeta SF


Ca nu cumva “Carbon” să se simtă prea singură, a mai apărut, de ieri, pe pagina Gazetei SF, încă o povestire de-a subsemnatei, pe numele său “Primìtia”, din care las mai jos câteva rânduri şi apoi link-ul către conţinutul complet. Mulţumiri, încă o dată, redactorilor (Alexandru Lamba şi Teodora Matei), pentru încrederea acordată!

[…] — Deci… mai nou cărţile îşi schimbă între ele conţinutul.

— Da, răspunse Aennial. Şi, dacă nu am fi noroc cu o pură întâmplare, cine ştie când ne-am fi dat seama de asta.

— Din nefericire, în momentul ăsta ipotezele explicative sunt destul de limitate, mai ales după ce am constatat că schimbările se produc „din mers”. Ca să facem un rezumat, lăsând la o parte, deci, teoria conspiraţiei, ne-ar mai rămâne varianta unui soi de virus sau infecţie a cărţilor sau cea a unei entităţi care încearcă să ne transmită un mesaj. În ambele situaţii însă, ne lovim de aceeaşi întrebare: cum faci să îşi schimbe între ele conţinutul nişte pagini tipărite?! […]

Primìtia

Advertisements

“Carbon” în Gazeta SF


Unii din cunoscuţii mei ştiu că, o bucată bună de timp, am încercat să finalizez o povestire SF numită Carbon. Începând de ieri, textul este publicat pe pagina Gazetei SF, unde domnul Alexandru Lamba şi doamna Teodora Matei, după ce au citit-o şi puricat-o, mi-au făcut onoarea să o accepte :). Vă las aici un fragmenţel întru deschiderea apetitului, cu recomandarea să mergeţi pe pagina dumnealor şi să citiţi şi celelalte articole – au o mulţime de lucruri interesante, ce merită atenţia oricărui cititor, dar mai ales a celor pasionaţi de acest gen. Şi nu doar în numărul lunii martie, ci şi în cele din urmă :). Parol d’honeur!

“[…] Rhessus era o planetă cu doi sori. Până aici nimic prea neobişnuit. Dar Rhessus executa o orbită amplă în forma cifrei opt, nenatural de precisă, între cei doi sori, şi aici începea toată distracţia. Conform fizicii standard învăţate la Academie, ceea ce se întâmpla în sistemul ăsta n-avea nicio logică, indiferent că te gândeai la puncte Lagrange sau la alte reguli şi legi. Şi nu atât orbita propriu-zisă fusese lucrul ce îi lăsase multă vreme perplecşi pe cercetători, ci stabilitatea incredibilă a acestui ansamblu, începând cu distanţele şi dimensiunile fizice ale sorilor şi ale planetei şi terminând cu structura chimică a mediului înconjurător, permiţând existenţa acestei planete unde aproape jumătate din timp era ziuă continuă oriunde te-ai fi aflat. Fizic, sistemul ăsta nu avea cum să existe. Era imposibil. Şi totuşi exista, iar oamenii se apucaseră să îl disece în speranţa descoperirii „rotiţelor” ce îl făceau să funcţioneze. […]”

Continuarea aici: http://fanzin.clubsf.ro/carbon/. Enjoy!

Pe drum


Un câine schelălăie-n noapte flămând,
iar luna pe cer juri că-i sânge.
Pe drum, un copil calcă-ncet, tremurând –
e singur, şi-obrazu-i e supt, şi plângând
la piept o trăistuţă tot strânge.

Şi caută-ntruna la fiece pas
o mână mai prietenoasă,
să-i şteargă cu milă durerea din glas,
şi caută, bietul copil de pripas,
da-n jur e doar negură deasă.

Cu colţi oţeliţi spaima muşcă avan
din sufletu-i plin de obidă,
căci zgomote surde se iscă viclean,
iar umbrele capătă ochi de mărgean
şi înfăţişare perfidă.

Şi-ar sta, sărăcuţul, să doarmă niţel,
că paşii de-abia-l mai ajută,
dar nu îndrăzneşte, şi-aşa, cătinel,
tot merge, şi merge, cu pas mărunţel,
şi-n urmă-i întinderea-i mută.

© Liliana Negoi

Cu drag cu oameni dragi :)


Am revenit zilele trecute pe meleagurile natale după câteva zile splendide petrecute la Dublin, în compania unor oameni tare faini pe care am avut şansa de a-i cunoaşte cu ocazia Premiilor Organizaţiei “Itaca” Dublin.

Oamenii faini de care vorbesc sunt în primul rând organizatorii, Viorel Ploeşteanu şi Doria Şişu Ploeşteanu, din ale căror inimi sigur se găseşte câte o frântură în fiecare lucru făcut de ei :). Pe aceştia am avut şansa să îi cunosc în mod direct, dar alături de ei sunt membrii Grupului Media Singur, care îi sprijină în tot ceea ce fac, şi pe care, chiar dacă nu i-am cunoscut personal, îi apreciez la fel de mult.

Apoi, tot la categoria “oameni faini”, o să îi menţionez pe invitaţii Doriei şi ai lui Viorel, domnii Alexandru Cistelecan şi Paul Vinicius, a căror prezenţă a fost, cel puţin pentru subsemnata, o onoare şi o plăcere. Pe lângă aceştia au reuşit să mai vină şi m-am mai bucurat să îi pot cunoaşte pe doamna Elena Dumitrescu Nentwig, al cărei volum, “Credinciosul meu duşman”, a primit premiul I la categoria “Cartea anului 2017 – proză”, şi pe domnul Daniel Onaca, premiat cu locul al III-lea la aceeaşi categorie cu volumul ” Poveşti de la malul pescarilor din Limhamn”. Nu în ultimul rând, tot oameni faini sunt şi toţi cei prezenţi la eveniment, pe unii dintre ei având şansa să îi cunosc şi să îi pot numi acum “prieteni”.

Pe lângă amintirile deosebite din sufletul meu şi prieteniile legate sau întărite, îmi rămân aproape cele două lucruri din imagine: trofeul obţinut şi volumul “Pulberi în vânt şi alte povestiri” publicat ca parte a premiului de către Organizaţia “Itaca” Dublin în colaborare cu Editura Singur. Le mulţumesc încă o dată tuturor şi pentru primirea făcută, şi pentru bucata de inimă dăruită mie :). Şi, lăsându-mă pe mine la o parte, dragii mei Viorel şi Doria, ceea ce faceţi voi acolo este una din acele minuni din care n-ar strica să avem mai multe – cât mai multe şi mai mari realizări vă doresc din toată inima!

de înviere


e Paştele şi-a înviat norodul
de muşte şi albine muncitoare,
păienjenii prin tufe-şi ţes năvodul
sclipind subţire-n razele de soare.
sunt corcoduşi în floare-n cimitire
iar vrăbiile-şi trâmbiţează-amorul,
se veselesc şi morţii azi, iubire,
nu numai viii împânzind decorul.
miroase-a verde crud şi a tămâie,
şi chiar şi-n lacrimi azi e-un strop de miere.
zâmbeşte blând ţărâna sub călcâie
cum nu o simţi decât de înviere –
că zâmbetu-i ce tălpile mângâie
surâsul bunilor l-ascunde în tăcere.

© Liliana Negoi

învieri


era cerul azi
albastru ca o durere de suflet,
o durere uitându-se înapoi la mine
cu ochi de primăvară flămânđă,
şi prin streşini şi vişini vrăbiile băteau toaca
dezmorţind apele.
printre scândurile gardului vechi
strada curgea sfielnic dinspre rădăcinile pomilor spre cuvinte –
oasele lui aprilie, descărnându-se încet,
propteau luminoase mugurii, din ei
urmând a se naşte umbre proaspete.
pe vârfurile degetelor tale încă mai adăsta
mirosul câtorva fire de iarbă abia smulse
şi am înţeles deodată
dincolo de orice îndoială
cum liniştea zidindu-şi agale
roată din numele noastre
e vie.

© Liliana Negoi 2018

printre toate cele ale unei zile


printre toate cele ale unei zile
poţi număra suflete aerisind coroanele copacilor
şi trepte aşteptând să li se rotunjească muchiile
şi pereţi mirosind a priviri galeşe, dulci de gânduri,
şi îndoitura unei pagini ascunzând
în pliul ei căderea din rai a cuvintelor –
dar mai presus de toate
printre toate cele ale unei zile poţi număra
(pe-ascuns, evident)
de câte ori pleoapa veştedă a uscat cu milă
secundele curgând umede pe la colţul unui ochi care
tot caută umbra din sânul soarelui până când
în cele din urmă făcându-se noapte
soarele iartă calea robilor îngăduind numărătorii
odihna

© Liliana Negoi

plouă în ianuarie


plouă în ianuarie, dragule,
ca în toamnele cele de demult,
când dicţionarele nu erau atât de pline de cuvinte

plouă în ianuarie,
şi cum mergem acum unul lângă altul,
ca două biserici singuratice părăsite de gânduri,
oraşul se aşterne tăcut în faţa noastră
îmblânzit de noaptea umedă –
e-atât de linişte
că nu ne trebuie nume.

pomii de pe marginea străzii
sclipesc umezi în lumina veştedă a felinarelor
ca rugăciunile unor mame
încă aşteptând
ceva.

plouă şi e târziu,
nu e nimeni pe stradă,
nici chiar noi –
noi suntem doar o iluzie,
o fractură de bătăi de inimă care întrerup
agale
ploaia

© Liliana Negoi, 2018

Când secundele ruginesc


Atunci când secundele ruginesc

e firesc să ţi se zgârie

mai un gând, mai un braţ,

mai o coastă,

dacă încerci să te strecori printre ele nebăgat în seamă.

Aşa încearcă ele, bietele, să se împărtăşească din numele tău de om,

împodobindu-ţi, lipsite de egoism, carnea prea-muritoare

cu tatuaje moi ale fiinţei lor.

E firesc, dar, să simţi pe vârful limbii

gustul acid al unei tăceri inutil de elastice

sângerând la atingerea orelor

– aceste buchete septice de clipe moarte -,

e firesc să te doară sufletul

atunci când umbra lor oxidată, ştergând-o pe-a ta,

o infectează cu timp,

însă nu e nimic mai dulce decât rugina secundei

primei iubiri,

aşa cum rămâne ea încrustată în tine,

şi o găseşti uneori, din întâmplare,

mai pe sub un gând, mai pe sub un braţ,

mai pe sub o coastă.

 

© Liliana Negoi

…şi nu numai

%d bloggers like this: