Se jeluie vântu-n pădure, plângând
Că nu își găsește odihnă,
Își sfâșie glasul în ramuri, urlând
Prin scorburi lipsite de tihnă.
Se jeluie vântul năuc, dezvelind
De sfintele moaște-ale iernii
Pământul și lutul nevrednic mustind
De prea ipocrite vecernii.
Se jeluie vântul, și-n brațele-i seci
Se-alintă cu trup de silfidă
Doar ploaia, amantă cu degete reci
Și îmbrățișare frigidă.
Se jeluie vântul sub streașina mea,
Izbindu-și ființa de aer
De geamul închis, ca și cum m-ar chema
Să-i simt suferința din vaier.
Dar vântul nu știe că sufletul meu
De mult s-a uscat în tăcere –
Că ochiul mi-e mut, și că gândul mi-e greu,
Și gura mi-e leagăn de fiere.
Se jeluie vântul – mă jelui și eu,
Și ușa de lemn ne desparte,
Dar eu tot aici voi rămâne mereu –
El mâine-o să fie departe.
© Liliana Negoi
curcubee în alb şi negru 