„iubeşte-ţi aproapele”

curge seninul peste nisipuri veştede
ca o ploaie de linişte
pavând drumul spre rai
cu raiuri mai mici,
în formă de lacrimi,
pe care să calce lumina.
dintr-o parte în alta a cerului,
printre nori îngreunaţi
de paşii sfinţilor cutreierându-i,
din ce în ce mai adesea,
de jos în sus,
mai hohoteşte uneori câte-o voce
„iubeşte-ţi aproapele!”
dar gurile noastre,
însetând după ce-i trecător
ca după umbra unei Fata Morgana,
degustă strelicele azurii
aşchiate de pe umerii înaltului,
fiecare înfăşând o nouă uitare,
iar gustul cenuşii,
iată,
nu ne mai satură.
şi tot aşa, din zi în zi,
mai mult decât noi, ne iubesc aproapele
florile care cresc
pe morminte